Limba română, asemenea oricărui organism viu, se află într-o permanentă transformare. Însă, sub presiunea comunicării rapide, asistăm la o degradare accelerată a modului în care ne raportăm la actul vorbirii. Într-un text (https://www.dilema.ro/situatiunea/noi-vorbim-nu-citim-nu- scriitorul și filosoful Andrei Pleșu atrage atenția asupra a două fenomene îngrijorătoare care minează din temelii calitatea și profunzimea comunicării: o spontaneitate rudimentară, care anulează orice formă de rigoare, și o omogenizare pernicioasă, care șterge diferențele necesare dintre contexte sociale. Aceste două tendințe, aparent opuse, converg spre același rezultat: sărăcirea limbajului și, implicit, a gândirii.
Primul fenomen identificat este tratarea vorbirii cu o „naturalețe” care sfidează orice regulă și orice formă de auto-control. Expresii populare precum a vorbi „cum îți vine la gură” sau „vorbește gura fără tine” nu mai descriu simple scăpări ocazionale, ci au devenit un mod de viață lingvistic. Se promovează, astfel, o comunicare instinctuală, în care filtrul rațiunii și al bunului-simț este eliminat în favoarea unei sincerități brute și adesea agresive. Această atitudine transformă limba maternă, tezaurul cel mai de preț al unei culturi, într-o „slujnică netrebnică, bună la toate și la nimic”. Când nu mai există preocupare pentru nuanță, pentru precizia termenilor sau pentru structura logică a frazei, limbajul își pierde funcția sa esențială: aceea de a clarifica, de a convinge și de a crea punți de înțelegere. El devine un simplu zgomot de fond, un instrument contondent folosit cu „ignoranță și tupeu”, golit de substanță și de respect față de interlocutor.
Cel de-al doilea fenomen, la fel de toxic, este omogenizarea limbajului, adică dispariția registrelor lingvistice. Se vorbește la fel peste tot: în familie și la universitate, pe stradă și într-o conferință, la televizor și între prieteni. Ideea de a-ți adapta discursul la context, la persoana cu care vorbești și la situația specifică este privită cu suspiciune, fiind etichetată drept o formă de ipocrizie sau de „inautenticitate”. Principii fundamentale ale civilizației și ale interacțiunii umane, precum respectul, pudoarea, adecvarea sau modularea tonului, sunt considerate „desuete” și „reacționare”.
În numele unei egalități prost înțelese și al unei libertăți absolute, se anulează orice formă de protocol și de reverență. A fi „cool” și „fără inhibiții” devine idealul suprem, chiar dacă asta înseamnă a fi needucat și lipsit de sensibilitate. Această uniformizare are consecințe devastatoare. Ea nu duce la o reală „egalitate” între oameni, ci la o nivelare în jos, la o mediocritate generalizată. Când limbajul academic sună ca o conversație de cartier, când discursul public este presărat cu vulgarități și când intimitatea familiei este expusă în limbaj de mahala, toate aceste sfere își pierd din valoare și din specific. Incapacitatea de a distinge între spațiul public și cel privat, între formal și informal, între solemn și colocvial, nu este un semn de eliberare, ci de confuzie și de sărăcie spirituală.
Prăbușirea catastrofală a grijii pentru cuvântul rostit sau scris are, din păcate, de a face cu prăbușirea școlii. Calitatea actului educațional este subminată din interior: nivelul uneori inadmisibil al profesorilor, o „emancipare” vicioasă a elevilor care confundă drepturile cu lipsa de responsabilitate și lacunele triste ale legislației din învățământ creează un teren fertil pentru indiferență și ignoranță. Când școala nu mai reușește să impună un standard de rigoare, de claritate și de respect pentru nuanță, este firesc ca limbajul public să reflecte această delăsare.
La această criză a sistemului educațional se adaugă picajul – ireversibil? – al unei „instituții” care a constituit un instrument esențial al educației tradiționale: instituția lecturii. Se citește din ce în ce mai puțin, iar consecințele sunt mult mai grave decât un simplu deficit de informație. Cititul nu este doar o metodă de acumulare de cunoștințe; el este, înainte de toate, un exercițiu fundamental, un antrenament pentru facultățile esențiale ale spiritului. Lectura disciplinează atenția, răbdarea și puterea de concentrare. Ea cultivă permeabilitatea emoțională și deschiderea spre alteritate, obligându-ne să locuim, temporar, în mintea și sufletul altor personaje, altor timpuri, altor viziuni.
Cine abandonează acest antrenament ajunge, inevitabil, să gândească și să vorbească „șleampăt”. Gândirea devine nearticulată, iar exprimarea, o reflectare a acestei dezordini interioare. Așa cum arată Pleșu, cel care nu mai citește „iese în public neîngrijit, nespălat, indecent, rău mirositor” din punct de vedere intelectual. Într-o societate obsedată de aspectul fizic, moda „mersului la sală” și a „trasului de fiare” a eclipsat complet necesitatea vitală a „gimnasticii” mentale. Disciplina sufletească și grija pentru ceea ce constituie esența umanității – mens sana (o minte sănătoasă) – sunt neglijate. Mai mult, într-o inversare bizară a valorilor, cititul, odinioară un semn al erudiției și al rafinamentului, ajunge să fie perceput ca o „sminteală periculoasă”, o activitate excentrică și inutilă.
În concluzie, cele două maladii ale limbajului contemporan, cum sunt spontaneitatea necizelată și omogenizarea forțată se hrănesc reciproc. O limbă tratată ca o unealtă banală, fără reguli și fără prestigiu, este candidata perfectă pentru a fi folosită uniform și fără discernământ. Rezultatul este o comunicare superficială, care nu mai construiește, ci erodează legăturile sociale. A recupera respectul pentru cuvânt, a reînvăța arta de a ne adapta discursul și a înțelege că rigoarea nu este inamicul libertății, ci condiția ei, devin astfel gesturi esențiale nu doar pentru salvarea limbii române, ci și pentru supraviețuirea unei societăți civilizate.