ZIUA MUNCII. Dintr-o sărbătoare a muncii, cu o tradiţie de mai bine de un secol şi cu origini americane, 1 Mai a devenit o sărbătoare a micilor şi a petrecerilor câmpeneşti, pentru majoritatea românilor. Puţini sunt cei care încalcă regula şi la fel de puţini sunt şi cei care îşi mai amintesc cum în vremurile comuniste erau siliţi să participe la paradele închinate „bravilor conducători”. Ziua Internaţională a Muncii este sărbătorită în majoritatea ţărilor lumii.
ZIUA MUNCII. Pe 1 mai 1872, aproximativ o sută de mii de muncitori din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au ieşit în stradă pentru a cere reducerea orelor de muncă la opt, fără a le fi tăiat salariul.
Trei zile mai târziu, în Piata Heymarket din Chicago, peste 65 de mii de grevişti aveau să poarte adevărate lupte cu poliţiştii. În urma vilenţelor de stradă au rezultat mai multe victime. 17 ani mai târziu, în 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat data de 1 mai drept Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago. De atunci, ziua de 1 Mai este sărbătorită în fiecare an.
ZIUA MUNCII. În România, sărbătoarea muncii a fost „adusă” de regele Carol al II-lea, în 1890, dar a luat amploare abia în era comunistă. Atmosfera festivă în care se mulţumea „bravilor conducători” pentru liniştea şi bunăstarea oferită era creată de oameni de la sate şi din oraşe, scoşi cu forţa din case pentru a-şi manifesta „recunoştinţa” faţă de „marele erou” reprezentat, pe rând, de Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu.
Parade de muncitori îmbrăcaţi ca la zi mare, pionieri şi şoimi ai patriei care scandau lozinci de preamărire şi înălţau pancarte uriaşe, aşa se manifestau românii de pretutindeni de 1 mai, care mobilizaţi de Partidul Comunist considerau această zi un adevărat motiv de sărbătoare a muncii. Singura parte din Ziua Internaţională a Muncii, care încă se mai păstrează şi a devenit o tradiţie la noi, este ieşeala la iarbă verde cu mici şi bere, ceea ce pe vremea lui Nea Nicu, încheia marea sărbătoare.
Totul în numele poporului român şi al lui Nicolae Ceauşescu. Aşa se desfăşura ZIUA MUNCII înainte de Revoluţie. În România, această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă, în 1890.
Pe vremea comunismului, ZIUA MUNCII era motiv de propagandă şi manifestaţii uriaşe. Muncitori, ţărani, intelectuali sau elevi, cu toţii se strângeau pentru a demonstra în sincron prin faţa autorităţilor.
Evenimentul era marcat cu defilări grandioase. ZIUA MUNCII era momentul în care se prezentau realizările măreţe ale Partidului Comunist Român. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, tovarăşa Elena Ceauşescu şi ceilalţi tovarăşi din conducerea de partid şi de stat erau întâmpinaţi cu „sentimente de înaltă preţuire, adâncă recunoştinţă şi dragoste fierbinte ale întregului popor”.
Ziua liberă se încheia la iarbă verde cu mici şi bere. Această ultimă parte este singura care a supravieţuit şi după 1990, căci după Revoluţie, prima zi a lunii mai şi-a pierdut semnificaţia istorică şi ideologică. A rămas doar o zi liberă în calendar pentru majoritatea populaţiei, ocazie în care unii, mai cu bani, profită pentru a pleca spre munte sau spre mare, iar cei mai mulţi care muncesc tot anul dar nu prea reuşesc să agonisească nimic din cauza salariilor de mizerie, stau acasă şi se odihnesc şi cel mult încing un grătar în curte sau la prieteni.
După evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulţi ani, ZIUA MUNCII nu a mai fost sărbătorită prin festivităţi decât la iniţiativa unor reprezentanţi ai unor partide precum PSM şi PRM.[youtube https://www.youtube.com/watch?v=4Q2Nvcx2sR8]