Ofițerii de stat major ignoră adesea absența unor obiective politice precise pentru un război. La urma urmei, cred ei, partea cu adevărat grea este aranjarea și canalizarea forțelor aeriene, terestre și maritime împotriva unui inamic care reacționează violent în Ucraina.
Cu siguranță, politicienii ar putea face această sarcină mai ușoară oferind scopuri clare și constante. Din păcate, ofițerii sunt invariabil dezamăgiți, iar războiul din Ucraina arată de ce.
S-ar putea crede că obiectivele ucrainene ar trebui să fie clare. Acestea includ independența, o formă liberă de guvernare și restabilirea suveranității pe teritoriul ucrainean. Dar Kievul va trebui să decidă ce înseamnă ultimul obiectiv – acceptarea pierderii de teren în plus în est și sud, restabilirea liniei de contact de dinainte de 24 februarie, recuperarea porțiunilor din Donbas pierdute în anii 2010 sau recuperarea tuturor teritoriilor,inclusiv Crimeea, care făcea parte din Ucraina în 2007.
Politicienii ucraineni trebuie să decidă, de asemenea, dacă vor solicita reparații și ajutor pentru reconstrucție și dacă libertatea de a adera la Uniunea Europeană și posibilitatea de a adera la NATO trebuie să facă parte din eventualul acord de pace. Asta presupunând, desigur, că va exist unul, mai degrabă decât un conflict înghețat de tipul celui care a provocat mii de victime ucrainene în Donețk și Lugansk din 2014 până în prezent.
Obiectivele rusești au fost destul de clare la început: răsturnarea guvernului Zelenski, ocuparea întregii Ucraine (sau cel puțin toată Ucraina de Est) și reducerea țării la statutul de client (la fel ca Belarus) sau chiar reîncorporarea acesteia în ceea ce ar fi efectiv un imperiu rus restabilit.
Înfrângerea de la periferia Kievului a forțat o schimbare a obiectivelor rusești la ocuparea completă a Donețkului și Luganskului în Donbas și a coastei Mării Negre a Ucrainei, inclusiv Odesa. Obiectivele lor s-au schimbat apoi din nou, la crearea unui pod terestru dinspre Rusia spre Peninsula Crimeea și la ocuparea aproape a întregului Donbas. Obiectivele se pot schimba în cele din urmă încă o dată, spre crearea unui conflict înghețat care va paraliza statul ucrainean. Între timp, răspunsul occidental surprinzător de robust va face aproape sigur ca scutirea de la sancțiunile financiare și comerciale occidentale să devină un obiectiv crucial al Rusiei. Și dacă Rusia se confruntă cu înfrângeri mai tangibile și mai costisitoare pe câmpul de luptă, păstrarea guvernării lui Vladimir Putin – care nu era în joc înainte de război – va deveni și obiectiv crucial.
Din punctul de vedere al aliaților occidentali ai Ucrainei, obiectivele s-au schimbat și ele. Inițial, scopul lor a fost să susțină o luptă convențională ucraineană curajoasă, dar condamnată, pentru supraviețuire și să ajute să pună bazele unei insurgențe care ar face Rusia să plătească un preț pentru agresiunea sa. Când a devenit clar că Ucraina ar putea provoca pierderi substanțiale forțelor rusești și chiar ar putea reuși să le învingă, obiectivele s-au schimbat subtil. După cum a spus recent secretarul Apărării Lloyd Austin, SUA urmăresc acum să slăbească Rusia până la punctul în care este incapabilă de o agresiune viitoare similară împotriva Ucrainei sau a oricăror state NATO.
Acestea sunt obiectivele mai mult sau mai puțin tangibile ale fiecărei părți. Există și cele intangibile, surprinse în cuvinte precum umilire, demnitate, reputație, răzbunare și justificare. Războiul este despre pasiune și idei la fel de mult ca despre teritoriu. Ignorarea importanței acelor emoții, care sunt la fel de reale ca scopurile mai concrete discutate adesea, ar fi o greșeală, notează The Atlantic.
Obiectivele modelează războiul din Ucraina și războiul modelează obiectivele. Astfel, în acest război, ca în atâtea din trecut, nu doar obiectivele modelează bătăliile, ci și bătăliile modelează obiectivele. Unele obiective pot fi enunțate, altele implicite, unele abia admise chiar și în privat. Menținerea unui simț al direcției în război este o luptă constantă pentru liderii politici și militari de la vârf și astfel ofițerii de stat major (și jurnaliștii comentatori) sunt sortiți frustrării.
A fost întotdeauna așa: în 1939, războiul Marii Britanii pentru a păstra independența Poloniei a devenit un război pentru a-l răsturna pe Hitler și a reface Germania; până în 1945, războiul Americii pentru a limita expansionismul asiatic al Japoniei și a se răzbuna pentru Pearl Harbor a devenit nimic mai puțin decât un proiect de eliminare a imperiilor europene, de a stabili o ordine economică globală deschisă și de a salva Europa de dictatura comunistă, și nu doar nazistă.
Statele Unite, ca lidere ale coaliției occidentale, mai au mult de gândit la obiectivele politice din acest război. Cel mai important prezentat este cel stabilit deja în politica americană – și anume că va fi la latitudinea Ucrainei să decidă ce dorește să realizeze. Țara poartă povara sângelui și a sacrificiilor la o scară nemaivăzută de la Al Doilea Război Mondial, iar cauza ei este indiscutabil justă. Are tot dreptul să decidă ce poate și ce nu poate accepta și pentru ce se străduiește.
Realitatea câmpului de luptă, din ce dăm seama, este că Ucraina câștigă războiul. O armată rusă brutală și incompetentă a suferit pierderi teribile; rezervele sale constau în mare parte din oameni neantrenați care s-au folosit de stocuri de arme și muniții care au fost prost întreținute sau putrezite de corupție. Generalii săi s-au dovedit incapabili să orchestreze o campanie pentru a câștiga superioritatea aeriană. Și a acționat cu o barbarie nespusă, jefuind, deportând, violând și ucigând – activități care poartă cu ele blestemul indisciplinei, precum și al criminalității. Acestea sunt fapte morale care vor și ar trebui să modifice sau chiar să depășească la rece calculele geopolitice ale echilibrului european de putere.
Totuși, ucrainenii, deși sunt încă sub presiune, sunt mai puțin depășiți numeric decât s-ar putea crede – ar putea foarte bine, de exemplu, să aibă mai multe tancuri în teatru decât au rușii, în parte din cauza capturărilor. În teorie, bazându-se pe o populație de 40 de milioane de locuitori, pot pune armate mari în câmp. Spre deosebire de ruși, aceștia au (mulțumită SUA, Europei și altora, cum ar fi australienii și japonezii) surse de arme care nu ar putea fi perturbate de sancțiuni sau ineficiență totală. Din aceleași surse, au și metode mult mai extinse de colectare și analiză a informațiilor decât se bucură rușii. Motivația lor de luptă este fără îndoială mai mare și au demonstrat o ingeniozitate și o pricepere de luptă mult mai mari decât o armată rusă care se bazează încă pe volume mari de foc de artilerie.
Pe măsură ce ucrainenii acumulează mai multe succese pe câmpul de luptă, ei își vor propune scopuri mai mari. Armata rusă, după ce a suferit zeci de mii de victime și a pierdut o mare parte din echipamentul său din prima linie, face ceea ce ar putea fi eforturile sale finale, convulsive, de a distruge forțele ucrainene în sudul și estul țării. La fel ca eforturile lor anterioare, probabil că și acestea vor eșua și se va deschide posibilitatea unor goluri rusești de-a lungul liniei lor de front de 500 de kilometri. Un impas este, de asemenea, de imaginat și ar crea un set de obiective plauzibile pentru fiecare parte; un colaps al armatei ruse ar crea obiective foarte diferite.
Rusia va rămâne o problemă și după război
Fiecare război trebuie să se termine, și acesta se va termina. Un set de obiective ulterioare pentru Occident este clar: să ajute Ucraina să se reconstruiască și să se pună în condiția de a învinge o nouă agresiune rusă. În mod similar, este atât necesar, cât și probabil, ca NATO să iasă din acest conflict mai mare, mai unită și mai puternică decât înainte.
Dar rămâne problema Rusiei. Nu va fi reconstruită din exterior, așa cum au fost Germania și Japonia după Al Doilea Război Mondial. Dacă este zguduită din interior, este mai puțin probabil să fie dominată de liberali (dintre care mulți au fugit din țară) decât de naționaliștii nemulțumiți. Putin poate pleca, dar înlocuitorii săi vor veni probabil din medii similare din poliția secretă sau, eventual, din armată. Și nu va putea să se mai alăture comunității internaționale.
Rusia a fost complice la fapte îngrozitoare în ultimele decenii – Groznîi și Alep, ca să nu mai vorbim de Crimeea și Donbas. Dar acum poartă semnul lui Cain. Crima fraților este cea mai veche crimă umană, iar până la 24 februarie 2022, Rusia i-a revendicat pe ucraineni drept frați. Natura complet nejustificată a atacului Rusiei asupra Ucrainei, brutalitatea sa excepțională, nerușinarea minciunilor și amenințărilor Rusiei și grotescul pretențiilor sale la hegemonie în fostele state sovietice vor face extrem de dificilă readucerea acesteia într-o ordine eurasiatică, pe care ea, și nimeni altcineva, a încercat să o distrugă.
Omul bolnav al Europei
Aceasta va fi cea mai grea sarcină a politicii americane în viitor: să se confrunte cu o Rusie zguduită de înfrângere și umilire, slăbită, dar încă periculoasă, izolată, dar nu lipsită de simpatizanți sau cel puțin de colaboratori în întreaga lume. Limitarea în forma sa originală presupunea o Uniune Sovietică dominată de o ideologie raționalistă care, mai devreme sau mai târziu, avea să piară. Acest lucru va fi asemănător cu a avea de-a face cu o fiară turbată, rănită, care se distruge singură și îi atacă și pe alții, nu în strânsoarea unei ideologii milenare, ci a unei combinații bizare de naționalism și nihilism.
Cu toate acestea, Occidentul nu va avea prea multe de ales decât să întărească statele de la periferia Rusiei, în Asia Centrală, ca și în Europa de Est, și să spere că noul „om bolnav al Europei” va recupera, cumva, sănătatea sa morală. Nu va exista nicio revenire la normalitate sau la status quo-ul de dinainte de invazie. În schimb, ne uităm la o așteptare lungă, bine înarmată și vigilentă.

