În ultimul secol, agricultura a devenit tot mai mecanizată. Maşinile au preluat sarcinile animalelor, inclusiv în regiunea din jurul Muntelui Cincar (Țințar) din Bosnia și Herțegovina, unde tractoarele au luat locul cailor. Unele animale au fost pur și simplu abandonate în sălbăticie, așa că azi, urmaşii lor trăiesc liberi în natură. Pentru iubitorii de animale ca Zeljko Kristo, caii sălbatici sunt un dar minunat. Pentru alții, în schimb, au devenit o pacoste.

Aproximativ 120 de cai sălbatici aleargă liberi prin lanțul muntos Cincar. Zeljko Kristo şi-a dedicat viaţa îngrijirii acestor animale. Se îndreaptă către o herghelie și mai mare ca să monitorizeze sănătatea cailor și ca să verifice dacă vreunul este rănit. De data aceasta a adus și sare, pe care caii o găsesc cu greu în regiunea montană.

„Avem două grupuri de cai. Călătoresc împreună, dar nu se amestecă unii cu alţii, asta e regula lor. Când scoţi sarea, s-ar putea să vezi câteva lupte. Dar nu sunt lupte adevărate, ci doar un soi de avertismente”, explică Zeljko Kristo, activist pentru drepturile animalelor.

Animalele sunt un amestec de cai de munte bosniaci, rasa Posavac și cai arabi. Au fost lăsaţi liberi în natură acum vreo 60 de ani. În total, hergheliile au ajuns la 800 de cai şi anual se nasc aproximativ 130 de mânji.

„Armăsarul negru din fața noastră nu este foarte bătrân, are poate 6 sau 7 ani. Comportamentul lui este interesant: se luptă constant, încearcă mereu să-i domine pe ceilalți, de aceea are toate aceste cicatrici. Dar nu va renunța, şi-a început propria herghelie cu o iapă și un mânz”, povestește Zeljko Kristo.

Pentru unii au devenit o pacoste! Dacă aș avea otravă, i-aș omorî pe toți!”
Caii ajung în mod regulat pe drumul montan, iar șoferii din zonă trebuie să fie prudenți ca să-i evite. În trecut au existat accidente grave, unele dintre ele mortale. Din fericire, cei mai mulţi șoferi sunt atenți. Dar muncitorii de la drumuri s-au săturat să tot adune pietrișul de pe margine răscolit de cai și împins pe asfalt.

„E periculos. Curăţăm drumul o oră în fiecare zi. Și pentru ce? Nu este treaba noastră. Nu este problema noastră că nimeni nu are grijă de acești cai. Nu putem s-o facem noi. Suntem ocupați cu slujbele noastre”, spune unul dintre ei.

Sus, pe pășunile montane, caii sălbatici îi supără pe alții. În trecut, chiar au pătruns în ferme în căutarea hranei şi deranjau animalele domestice. Fermierii s-a săturat de ei.

„Dacă aș avea otravă, i-aş omorî pe toţi, situaţia a devenit insuportabilă. Compania de apă nu furnizează apă pentru rezervoarele noastre, pentru că liderul comunității nu permite acest lucru. Caii sălbatici ne beau toată apa. Toate ochiurile de apă sunt secate. E unul ceva mai sus, dar vacile nu ajung până acolo”, spune Mersija Varupa, proprietară de fermă.

Caii îl ajută să uite de ororile războiului
Pe activistul Zeljko Kristo caii sălbatici îl ajută să se împace cu trecutul. Este bântuit de amintirile din perioada în care a luptat în războiul bosniac, de momentele în care a fost capturat și torturat de forțele sârbe.

„Am petrecut 33 de zile în captivitate. Eu și grupul meu am fost ținuți în patru închisori. Niciunul dintre noi nu a fost împușcat, dar patru au fost omorâţi în bătaie”, povestește bărbatul.

Spune că petrecerea timpului în compania animalelor îl ajută psihic. Mai târziu, pe seară, se duce înapoi ca să verifice încă o dată herghelia mare. Uneori, lupii rătăcesc prin zonă, dar astăzi caii pasc liniștiți la apus. Vor rămâne aici până spre dimineaţă. Este un moment special pentru Zeljko Kristo, care ştie că mult iubiţii săi cai sălbatici sunt în siguranță.

Nicăieri nu sunt perturbările climatice mai evidente decât în Svalbard, Norvegia. Conform unui raport al Agenţiei de mediu norvegiene, acest arhipelag se încălzeşte mai rapid decât tot restul lumii. Şi, pe măsură ce gheaţa arctică se topeşte, agenţiile de turism le oferă turiştilor o ultimă privire asupra acestor imaculate peisaje hibernale. Însă vasele de croazieră pe care vin aceştia nu fac decât să accelereze problema. 

Un alt vapor de croazieră soseşte, la amiază. Şi un puhoi de turişti se revarsă în Longyearbyen, cea mai mare aşezare din arhipelagul Svalbard. Ei au venit în căutarea unei mici aventuri pentru albumele lor de fotografii şi după suveniruri din regiunea arctică.

Dar Hilde Røsvik, redactor-şef al ziarului local, nu e deloc fericită să vadă atât de mulţi turişti. Aceştia pot fi o adevărată pacoste.

„Pe localnici îi deranjează când turiştii se apropie de case şi se uită pe geam sau dacă fac poze prea de aproape. Nu ne place sentimentul că suntem nişte curiozităţi în propriul nostru oraş. Noi trăim aici”, spune Hilde Røsvik, redactor-şef la săptămânalul Svalbardposten.

Cu toate astea, localnicii sunt gata să suporte destul de multe de la turiştii dispuşi să cheltuiască. Vacanţele arctice sunt o perspectivă de afaceri pentru viitor.

„Există loc pentru dezvoltare, dar nu neapărat pe perioada verii. Aşa că încercăm să încurajăm turismul pe tot parcursul anului şi să facem vapoarele de croazieră să stea mai mult, atunci când opresc aici”, spune Eva Britt Kornfeldt, de la agenţia de turism Svalbard.

Fiordul nu mai îngheață, pământul suge apa ca un burete, pantele o iau la vale
Longyearbyen a trebuit să se reinventeze. A fost construit pe baza extracţiei de cărbune. Dar zilele acelea aproape că au apus. Iar oamenii simt că aici schimbările climatice sunt o ameninţare reală. În prezent, plouă mai mult şi ninge mai rar. Pământul suge apa ca un burete. Şi, în cele din urmă, pantele abrupte o iau la vale.

Odinioară, aici, la marginea oraşului, erau case. În 2015, au fost îngropate de o avalanşă. Doi oameni şi-au pierdut viaţa.

Acum, se fac planuri pentru mutarea micului cimitir de la vest de Longyearbyen. Cea mai recentă alunecare de teren, din iunie 2018, a trecut cu foarte puţin pe lângă el.

„A trebuit să consolidăm temeliile bisericii. Fundaţia trebuia să fie mai sigură. Aşa că, desigur, adevăratul sentiment de nesiguranţă rezidă în faptul că nu ştim cum va arăta viaţa aici peste câţiva ani. Şi presupun că nesiguranţa ne face viaţa foarte grea”, spune preotul Ivar Smedsrød.

Christiane Hübner şi familia ei locuiau chiar pe ţărm, dar au trebuit să se mute. Fiordul nu prea mai are gheaţă pe timpul iernii, aşa că vânturile izbesc valurile de mal.

„Fiordul n-a mai îngheţat de ceva vreme. Înainte, îl puteam traversa cu snowmobilul, dar acum nu se mai poate. Şi se vede foarte clar cât de mult s-au mişcorat gheţarii”, spune Christiane Hübner.

Temeri despre viitor. Peisajul hibernal ar putea dispărea
Pe Christiane Hübner viitorul o îngrijorează. Temerile ei sunt împărtăşite de un grup de cercetători din toată lumea, veniţi într-o excursie în pustietatea sălbatică a fiordului Dickson, la 60 de kilometri nord de Longyearbyen.

„Ne aşteptăm ca speciile adaptate la condiţii climatice mai calde să aibă o mare şansă de a rezista. Cred deci că speciile care suferă cu adevărat vor fi cele care trăiesc la Polul Nord şi în apropierea lui, adaptate la condiţiile de acolo. Acelea care nu au unde să se ducă”, explică Pernille Bronken Eidesen, biolog.

Oamenii de ştiinţă nu pot prezice exact cât de rapid vor afecta schimbările climatice sensibilul ecosistem din zona arctică. Însă feericul peisaj hibernal care ar fi trebuit să atragă mulţi turişti pe Svalbard în viitor ar putea dispărea treptat.

O altă părere: dezbaterea despre criza climatică este exagerată, omul se va adapta
Robert Johansen e şi el îngrijorat – are nevoie de clienţi. El produce bere pentru pub-urile şi hotelurile din Longyearbyen, în cea mai nordică fabrică de bere din lume. El consideră că dezbaterea asupra crizei climatice este exagerată. Spune că, într-un final, se găseşte întotdeauna o rezolvare.

„E 90 la sută corect: Suntem aproape de sfârşit. Şi nu e bine doar să vorbeşti la nesfârşit pe marginea acestui subiect. Noi suntem nişte supravieţuitori. Fiinţele umane sunt supravieţuitoare. Deci cred că trebuie să ne străduim să trecem prin asta”, îndeamnă Robert Johansen.

Dar cum va arăta Svalbard atunci? Şi cum se va schimba viaţa în arhipelag? Hilde Røsvik crede că pentru Longyearbyben se vor deschide, în viitor, noi oportunităţi.

„În domeniul cercetării, de exemplu. Asta e una dintre posibilităţi, pentru noi. E un loc bun pentru experimente. Longyearbyen e doar un orăşel mic, dar are multe posibilităţi, pe lângă turismul cu vapoare de croazieră”, este de părere Hilde Røsvik, redactor-şef Svalbardposten.

Vaporul pleacă din nou în larg. Turiştii iau cu ei impresiile de pe Svalbard.

Iar localnicii rămân să se gândească la cea mai bună cale din trecut către viitor şi la ce noi provocări le rezervă acest viitor.

Se spune că toată lumea are un hobby. Şi acest lucru e cu siguranţă adevărat pentru un număr tot mai mare de fete din Finlanda, care împărtăşesc o pasiune pentru ceva ce s-ar putea numi „echitaţie de jucărie”. Ele iau parte la competiţii cu un număr remarcabil de mare de participanţi şi spectatori, competiţii cu toate atributele evenimentelor ecvestre tradiţionale, numai că totul e mult mai ieftin şi cu mult mai puţin fast. 

Un parcurs clasic pentru sărituri, cu multele sale obstacole, e o adevărată provocare pentru cal şi pentru călăreţ.

Noua competiţie necesită un dresaj graţios, la fel ca adevăratele concursuri de echitaţie. Acest sport, care a câştigat popularitate în rândul tinerilor finlandezi şi mai ales al fetelor, se numeşte „Hobby Horsing”.

„Particip la concursuri de echitaţie cu căluţi de lemn de mai mult de 10 ani. A devenit aproape un mod de viaţă. Îmi place să fac asta, pentru că e un sport şi pentru că cere măiestrie”, spune Päivi Kankaanniemi.

Ce înseamnă „hobby horsing”
Admiratori ai acestui sport au venit din toată ţara ca să vadă campionarul finlandez, la Seinäjoki. În prezent, peste zece mii de tineri finlandezi practică sportul cu căluţi de jucărie.

„A început cu câteva fete care aveau drept hobby călăria. Deoarece caii adevăraţi erau prea scumpi, au început să-şi facă proprii căluţi de lemn. Au vrut să găsească o alternativă care să nu necesite sume mari de bani, ca să poată participa oricine”, explică Aquate Kirveskari, organizator de campionate cu căluţi de jucărie.

Ei spun că acest fel de echitaţie a devenit curând un sport în toată regula. Există competiţii, cu regulamente şi trofee.

Pentru a participa la proba de dresaj, de exemplu, trebuie să încarci mai întâi un clip pe YouTube şi să-l trimiţi la site-ul organizatorului.

Unora, acest lucru li se pare o ocupaţie ciudată. Însă acest lucru n-o tulbură pe campioana concursului Western Riding.

„Aici, vârsta e doar o cifră. Suntem toate prietene şi ne încurajăm reciproc. Suntem o comunitate numeroasă, ceea ce e probabil cea mai bună latură a acestui hobby”, spune Ella Pasuri, campioană la Western Riding.

Hobby horsing ca afacere
Harnaşamente, acoperitori… Unii chiar au transformat această „călărie de jucărie” într-o afacere. Fiecare căluţ e unic şi costă aproximativ o sută de euro.

„Aici, fantezia nu are limite. Poţi folosi orice model. Fac asta de aproape 10 ani şi în fiecare an descopăr lucruri noi”, spune Susanna Vuolle, producător de căluţi de jucărie.

Să fie oare hobby-horsing doar un fenomen finlandez? Cei de aici sunt siguri că această pasiune se va întinde curând şi în alte părţi ale Europei. Şi, într-adevăr, întrecerile cu căluţi de lemn par să fi câştigat adepţi şi în alte ţări, cum ar fi Marea Britanie şi Germania.

Pentru mulţi, cel mai bun vin spumant din lume e şampania, care poate folosi acest apelativ doar dacă e produsă în regiunea Champagne din nord-estul Franţei. Însă, peste graniţă, în învecinata Belgie, producătorii de vinuri au creat sortimente proprii de vin spumos, pe care experţii le-au declarat chiar mai bune decât originalul francez. 

În Belgia, dopurile sar voioase în aer. Şi de data asta nu e vorba de faimoasa bere belgiană, ci de vinul spumant belgian. „Bulele belgiene” sunt campioane pe plan mondial şi fosta regiune minieră Mons, care producea cărbune, produce acum o băutură voluptuoasă.

„Le Chant d’Éole”, Cântecul turbinei eoliene, e un vin spumant care n-are voie să se numească şampanie, dar care o întrece pe aceasta.

„Asta e răzbunarea pentru Cupa Mondială pierdută la fotbal! Membrii francezi ai juriului au cerut mai multe renumărări ale voturilor, fiindcă nu le venea să creadă. Dar nu e glumă: belgienii au învins”, spune Hubert Ewbank, producător de vin.

Schimbările climatice au adus aceleaşi condiţii pentru cultivarea strugurilor ca în regiunea franceză Champagne. Compoziţia solului belgian este, şi ea, aceeaşi.

„Avem o locaţie frumoasă, colinară, orientată spre sud, şi solul e bogat în calcar. Calcarul poros e foarte bun în special pentru strugurele Chardonnay, în care simţi gustul mineralelor”, explică Hubert Ewbank, producător

Vinurile spumante belgiene nu stau în butoaie şi-n pivniţe vechi de sute de ani. Pentru ele, oţelul modern şi cele mai recente tehnologii sunt ceva mai comun şi necesită investiţii mari. Iar producţia la scară mică încă nu aduce profit. E mai mult o pasiune.

Cel mai bun lucru la vinul spumant, însă, e faptul că a învins dominaţia franceză în domeniu. Deşi nimeni nu bea mai multă şampanie pe cap de locuitor ca belgienii.

Cine ar fi crezut? Bere și vin spumant din Belgia!