Președintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, a publicat, pe blogul, său o scrisoare deschisă în care critică dur actuala conducere a partidului pentru decizia de a-i exclude din partid pe Marian Vanghelie, Mircea Geoană și Dan Șova. De asemenea, fostul președinte al României a catalogat drept „o mizerie” faptul că i s-a reproșat înfrângerea suferită de PSD la alegerile prezidențiale din 16 noiembrie.

„Acum se conturează la vârful partidului scuza că Victor Ponta ar fi pierdut pentru că eu aș fi communist, ceea ce ar afecta imaginea partidului. Este o mizerie, și un act de lașitate, lucruri pe care nu le pot înțelege și accepta. Cu explicația asta toți cei care trebuie să-și asume responsabilități pentru insucces sunt exonerați de orice raspundere”, scrie Ion Iliescu, care pare că-i răspunde astfel lui Sebastian Ghiță.

Fostul președinte al României mai declară că refuză să primească lecții de la oameni care cred că „și-au cumpărat un partid”. „Așadar, refuz să primesc lecții de la oameni care cred că și-au cumpărat un partid, PSD, și îl conduc, direct sau prin interpuși, ca pe o corporație. PSD nu este proprietatea nimănui. PSD nu este o investiție, și nici programul său politic nu se confundă cu un plan de afaceri. Iar guvernarea nu este un profit, care trebuie maximizat cu orice preț. Această viziune caricaturală ne-a făcut mai mult rău decât orice altceva în această campanie electorală. Dacă vom continua pe drumul ăsta, eșecul nu este departe. Viața oamenilor nu se reduce doar la bani”, arată Ion Iliescu.

Președintele de onoare al PSD critică și decizia conducerii partidului de a-i exclude pe Marian Vanghelie, Dan Șova și Mircea Geoană.

„Din păcate, ieri am avut parte, în locul unei analize, de o măsură extremă: excluderea din partid a trei membri ai Comitetului Executiv, masură care nu a rezolvat niciuna dintre problemele partidului. De fapt, ea nu a făcut decât să le agraveze. Este motivul pentru care am votat împotriva excluderii celor trei colegi: Mircea Geoană, Marian Vanghelie și Dan Șova. Nu cred că delictul de opinie are ce căuta printre valorile unui partid democratic. În același timp fac un apel la cei trei excluși din partid: să nu se lase antrenați, în perioada urmatoare, în acțiuni îndreptate împotriva partidului”, se arată în scrisoarea deschisă.

Emil Bobu, fost inalt demnitar pana la 22 decembrie 1989, a incetat din viata la Spitalul municipal din Bucuresti, in urma unui atac cerebral.

Emil Bobu a murit. Nascut in 22 februarie 1927, intr-o familie modesta de tarani, EMIL BOBU devine in 1945 membru al Partidul Comunist. Ca tanar muncitor in industrie urmeaza scoli de partid si cursuri universitare si ajunge procuror.

Ascensiunea lui Emil Bobu este strans legata de Nicolae Ceausescu, fiind promovat in administratia centrala dupa ce activase la regionala de partid Suceava. Incepand cu 1972 fost consilier al lui Nicolae Ceausescu, ministru de interne, viceprim ministru si dupa 1982 secretar cu probleme organizatorice al CC al PCR, functie cheie, care controla intregul aparat de partid. A fost membru al Comitetului Politic Executiv si s-a aflat in grupul restrans de decizie din jurul lui Nicolae si Elena Ceausescu. In 22 decembrie 1989 a plecat cu elicopterul spre Snagov, in celebrul echipaj de 4 – impreuna cu sotii Ceausescu si Manea Manescu, de pe acoperisul cladirii Comitetului Central, asediata de manifestanti.

Emil Bobu a fost condamnat pe viata in procesele politice intentate unor lideri ai fostului Partid Comunist Roman. A fost eliberat dupa sapte ani de detentie din motive medicale.

In ultimii ani traia retras intr-un apartament modest. A refuzat constant sa dea interviuri. A fost casatorit cu Maria Bobu, fost ministru al Justitiei, decedata in urma cu cateva luni.

„Mai bine haimana decât trădător, / Mai bine huligan decât dictator, /Mai bine golan decât activist, / Mai bine mort decât comunist” (Cristi Paţurcă, „Imnul golanilor”)

Zilele de 13-15 iunie 1990 au fost cele mai negre din istoria postdecembristă a României. Puterea neocomunistă de la Bucureşti (preşedintele Ion Iliescu, împreuna cu guvernul Petre Roman) a contribuit, datorită revărsării de violenţă şi barbarie din acele trei zile, la crearea unei imagini negative a ţării in Occident. „Dejiştii” şi cei din eşalonul al doilea al PCR,- practic, cei care confiscasera revoluţia din decembrie 1989, orchestrând evenimentele şi deturnându-le în conformitate cu propriile interese, – izbutiseră iniţial să inducă în eroare opinia publica internaţionala, ca de altfel si marea parte a opiniei publice din interior. Revoluţia, „televizată in direct”, reuşise să demonstreze că poporul ajunsese la capătul răbdării, fiind sătul de privaţiuni şi totodată dornic sa o rupă cu regimul totalitar de extrema stângă pentru totdeauna.

Era însă cât se poate de limpede că Iliescu si echipa sa nu doreau după 22 decembrie 1989 să renunţe la comunism. Discursul preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, rostit în primele ore după acapararea puterii, stă marturie in acest sens. Trecem peste apelativul iniţial „tovarăşi”. Toate relele totalitarismului comunist erau puse exclusiv pe seama lui Nicolae Ceauşescu si a ”clicii sale bezmetice”, Ceauşescu fiind caracterizat drept un om lipsit ”de inima şi de creier”, care, chipurile, ar fi întinat idealurile nobile ale comunismului. Ion Iliescu a fost un membru important al partidului comunist, făcând parte din Comitetul Central şi ocupând chiar funcţia de prim-secretar al CC al Uiunii Tineretului Comunist. Ulterior, a căzut în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu, unii considerând că dictatorul vedea în Iliescu un pericol pentru poziţia sa. Mai degrabă, înclinăm să credem că marginalizarea lui Iliescu de către naţional-comunistul Ceauşescu s-ar datora filosovietismului de netăgăduit al celui dintâi, scrie historia.ro.

Alte personaje-cheie, artizane ale loviturii de stat, care au confiscat revoluţia din decembrie erau, de asemenea legate de vechea „gardă” comunistă. Petre Roman era fiul lui Ernst Neulander, care combătuse, în timpul razboiul civil din Spania, în brigăzile roşii internaţionale alături de alţi tovarăşi, precum Petre Borilă, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica şi Constantin Doncea. Ca o paranteză, se pare că tovarăşul Neulander manifesta un exces de zel şi o cruzime ieşite din comun, orbind prizonierii franchişti cu vergeaua. În tabăra franchistă, au luptat fruntaşii legionari Ioan Moţa şi Vasile Marin, care au şi pierit pe câmpul de bătălie.

Saul Bruckner (Silviu Brucan), calificat de mulţi drept „eminenţa cenuşie” a Frontului Salvării Naţionale, a fost redactator-şef la oficiosul partidului comunist „Scânteia”, militând pentru sovietizarea şi comunizarea ţării. Bruckner i-a înfierit cu mânie proletară pe studenţii care manifestaseră în favoarea regelui Mihai, în 8 noiembrie 1945 şi a pledat pentru condamnarea la moarte a liderului Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu. Poate că cel mai democrat om politic al României interbelice ar fi împărtăşit soarta tragică şi nedreaptă a lui Nicola Petkov (ucis cu cinism de comuniştii bulgari, al căror lider era fostul secretar general al Cominternului, Gheorghi Dimitrov) daca nu s-ar fi bucurat de o popularitate covârşitoare în rândul populaţiei. Dealtfel, simpatia de care se bucura a fost probată cu prilejul alegerilor falsificate de către guvernul Petru Groza şi Blocul Partidelor Democratice în toamna anului 1946. (Termenii „democrat”, „democratic” pot induce în eroare, precum în cazul fostei Republici Democrate Germane şi în cel actual al Republicii Populare Democrate Coreene).

Dumitru Mazilu, un alt colaborator al lui Ion Iliescu după 22 decembrie, fost ofiţer de Securitate, a redactat unul dintre cele mai avangardiste si mai democratice programe şi probabil că tocmai acesta a fost motivul, pentru care la începutul lui 1990 a fost trecut pe linie moartă.

Grupul „dejiştilor” a fost completat de către matusalemicul Alexandru Bârlădeanu, devenit, după alegerile din 20 mai, preşedinte al Senatului României. Alături de Iliescu regăsim şi alte personaje lipsite de scrupule, precum enigmaticul Gelu Voican- Voiculescu (vice-premier la mineriadă), N. S. Dumitru (vice-preşedinte al Frontului Salvării Naţionale), cărora li se adăuga grobianul Dan Iosif. Mihai Chiţac, ministru de Interne la 13 iunie 1990, a fost comandantul garnizoanei Bucureşti şi al trupelor chimice în decembrie 1989, fiind implicat în reprimarea revoluţiei la Timişoara. Gelu Voican-Voiculescu controla, la momentul mineriadei, serviciile secrete. Securitatea fusese rebotezată Serviciul Român de Informaţii, care era condus de către Virgil Măgureanu, un apropiat al viitorului preşedinte al României de după 1990, încă din timpul „epocii Ceauşescu”.

Dealtfel, fosta Securitate a fost serios implicată în instrumentalizarea evenimentelor din 13-15 iunie, recurgând la diversiune şi intoxicare şi punându-se în serviciul puterii pentru a-i acredita teza oficială conform căreia în acele zile a avut loc o tentativă de lovitură de stat de tip legionar. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că printre minerii chemaţi in capitală de către Iliescu şi guvern să „facă ordine”, se aflau unii în salopete curate, nou-nouţe, iar de multe ori, minerii erau călăuziţi şi instigaţi de persoane îmbrăcate în civil.

Totul a început în 22 aprilie 1990

În 22 aprilie 1990, a debutat manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, care în opinia noastră a reprezentat una dintre cele mai sincere şi frumoase pledoarii publice colective pentru libertate şi democraţie veritabilă, într-o perioadă în care preşedintele Iliescu vorbea de o democraţie „originală”. Scânteia care a aprins revolta a fost decizia FSN de a se constitui în formaţiune politică, urmând să participe la alegerile din mai, în pofida făgăduielilor sale anterioare. Reiterăm ideea că cei de la conducerea ţării nu aveau de gând în 1990 să renunţe la sistemul şi metodele comuniste şi să reorienteze România către valorile occidentale. Cei prezenţi în piaţă au declarat-o, în mod simbolic, zonă liberă de neocomunism. Au participat intelectuali, studenţi, elevi, muncitori… Printre cei care au salutat acţiunea şi au luat cuvântul din balconul Universităţii s-au aflat Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Victor Rebengiuc, Dragoş Pâslaru, Octavian Paler, Marian Munteanu, Alexandru Andrieş, Valeriu Sterian, Cristi Paţurcă şi alţii, ultimul menţionat compunând faimosul „Imn al Golanilor”. Din nefericire, Vali Sterian şi Cristi Paţurcă nu se mai află astăzi printre noi. Printre doleanţele cele mai arzătoare ale participanţilor la mitingul anticomunist figura respectarea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara, care interzicea candidatura la funcţii publice, pentru un interval de trei legislaturi consecutive, tuturor activiştilor regimului comunist şi membrilor Securităţii.

Obişnuit cu realităţile totalitarismului de stânga, al cărui produs era, preşedintele Iliescu nu accepta nicio formă de contestare. Astfel, el i-a calificat, într-o şedinţă a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, pe demonstranţii din Piaţa Universităţii drept „golani”, după ce nu demult, „geniul Carpaţilor” (pe care Ion Iliescu îl ura atât de mult) îi „gratulase” pe manifestanţii de la Timişoara cu apelativul de „huligani”. Dacă cei din Piaţa Universităţii erau „legionari”, demonstranţii de la Timişoara se aflau în solda „agenturilor” străine şi atentau la suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a României, expresii foarte dragi lui Ceauşescu. Deşi condamnase cultul personalităţii dedicat fostului secretar general al PCR, Iliescu a devenit el însuşi, în timpul campaniei electorale din 1990, obiectul unui cult incipient al personalităţii (ne gândim la versurile „Iliescu apare/ Soarele răsare”).

Aluzia la soare ne trimite însă mai degrabă cu gândul la alegerile din 1946 şi la semnul electoral al Blocului Partidelor Democratice, dominat de comunişti. Dealtfel, dacă încercăm să analizăm din punct de vedere semantic discursurile lui Ion Iliescu, acestea se aseamănă mai degrabă cu cele din perioada de tristă amintire a impunerii regimului comunist în România. Este simptomatic faptul că Iliescu folosea expresii precum „democraţie populară”. Acest concept este utilizat de istoriografie pentru a desemna statele şi regimurile politice din Europa Centrală şi de Răsărit, aflate după 1945 în plin proces de sovietizare şi satelizare. Dacă după 1945, Partidul Comunist din România acorda o accepţiune foarte largă termenului fascist, care incorpora pe toţi adversarii (reali sau fictivi), în 1990, preşedintele Iliescu îi socotea legionari pe cei din Piaţa Universităţii. Aşadar, şi după 1945 şi în 1990, comuniştii au luat drept postulat dictonul „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. Mai mult, ei au aplicat principiul divide et impera. Dacă cei care au uzurpat puterea cu sprijinul Uniunii Sovietice şi al armatei roşii l-au utilizat şi pentru a dezbina partidele tradiţionale, neocomuniştii au instigat pe muncitori împotriva intelectualilor (a se vedea îngrozitoarele lozici „Noi muncim, nu gândim”, şi mai ales „Moarte intelectualilor”), pe români împotriva maghiarilor (momentul de violenţă de la Târgu-Mureş, din martie 1990) şi a rromilor (în timpul mineriadei din iunie au existat chiar mini-pogromuri în câteva cartiere bucureştene cu numeroşi rromi). Frontul Salvării Naţionale, ca şi Partidul Comunist din România, a practicat o politică a urii, demonizând ambele, în cursul celor două campanii electorale (din 1946 şi din 1990), partidele istorie, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Şi similitudinile nu se opresc aici….

Ion Iliescu şi FSN au câştigat detaşat alegerile din 20 mai 1990 (peste 84%, respectiv peste 66%) şi, drept consecinţă, majoritatea organizaţiilor şi asociaţiilor au decis să pună capăt acţiunii de protest din Piaţa Universităţii. În dimineaţa de 13 iunie, când s-a produs intervenţia brutală a forţelor de ordine, în piaţă se mai aflau cel mult câteva sute de protestatari. Miliţia, denumită oficial de curând Poliţie, a procedat la arestări arbitrare printre demonstranţi dar şi printre studenţii aflaţi în clădirea Institutului de Arhitectură. Interesant este faptul că sediul guvernului a servit drept loc temporar de detenţie, înainte ca manifestanţii (bătuţi şi unii dintre ei deja sălbatic maltrataţi) să fie trimişi la Măgurele, unde condiţiile aduceau cu cele din sistemul concentraţionar al epocii Dej.

Puterea a dispus iniţial mobilizarea muncitorilor de la IMGB, pentru a pune la punct pe studenţii „recalcitranţi”. Această mobilizare a constituit preludiul chemării minerilor din Valea Jiului în capitală. Trebuiau însă fabricate dovezi, care să justifice o acţiune agresivă şi în forţă. Tocmai de aceea, cercurile conducătoare şi serviciile secrete au procedat la înscenări oribile la Televiziune şi la Ministerul de Interne în seara zilei de 13 iunie.

Au urmat alte două zile în care, hoardele de mineri au semănat teroarea, dezlănţuind iadul pe pământ în Bucureşti. Orice trecător cu o ţinută sau o vestimentaţie aşa-zisă „suspectă” reprezenta o potenţială ţintă a barbariei, dacă „lămpaşii” erau asmuţiţi de vreun securist care îi „coordona”. Unele persoane chiar au decedat. Bogdan Munteanu, fratele liderului Ligii Studenţilor, Marian Munteanu, a fost realmente desfigurat în bătaie. Actorul Dragoş Pâslaru, – cel care interpretase de curând rolul lui Horia Sima, în filmul Drumeţ în calea lupilor (fotografii din timpul filmului au fost puse în circulaţie de presa FSN, care îl eticheta drept legionar)- a intrat în moarte clinică, fiind la un pas de tragedie… Poate numai credinţa profundă în Dumnezeu l-a salvat. Cert este că după câţiva ani, actorul a hotărât să renunţe la cele lumeşti şi să îmbrace haina monahală.

Minerii au devastat sediile partidelor de opoziţie, ale presei care adoptase o atitudine critică la adresa lui Ion Iliescu şi a acoliţilor săi. Mai mult, conform unor surse, minerii, frizând absurdul şi ridicolul, erau pe punctul de a ataca până şi Muzeul Ţăranului Român… Pentru ei şi pentru cei care îi dirijau este posibil ca respectiva instituţie să fi reprezentat vreo „oficină” a PNŢ şi era imperios necesar să fie disciplinată.

Cine i-a chemat pe mineri?… Preşedintele Iliescu şi guvernul Roman, în principal primul ministru şi vice prim-ministrul, Voican-Voiculescu. Ion Iliescu le-a mulţumit în final pentru „solidaritatea muncitorească” de care au dat dovadă şi pentru promptitudinea cu care au răspuns la apel. Guvernul Roman a fost de asemenea implicat. Afirmam mai sus că sediul din Piaţa Victoriei a servit drept loc provizoriu de detenţie pentru „golani”. Mai mult, într-o discuţie de la Universitate cu ministrul învăţământului, Mihai Şora, membru al Grupului pentru Dialog Social, care disperat şi cutremurat îi arăta sânge pe ziduri, Roman a replicat plin de cinism că era de fapt vorba de vopsea.

Cum se explică violenţa paroxistică?…Deşi obţinuseră un succes răsunător în alegeri, Iliescu şi Frontul nu erau dispuşi să tolereze nicio opoziţie veritabilă. Precum orice putere comunistă sau neocomunistă dealtfel… Opoziţia trebuia intimidată, terorizată, redusă la tăcere cu orice preţ şi prin orice mijloace. Pentru Iliescu şi tovarăşii săi, opoziţia era menită să joace un rol pur formal, fiind redusă la statutul de opoziţie de faţadă, decorativă. Violenţele extreme au fost justificate oficial şi în media aservită Frontului (Televiziunea Română, ziarele Azi, Dimineaţa, Adevărul, România muncitoare…) prin pericolul unei lovituri de stat legionare. Ce e drept, tovarăşul preşedinte şi oamenii săi stăpâneau foarte bine tehnica manipulării….

„Stolojan reprezintă în PE trecutul comunist al ţării. A ales să-şi termine urât cariera”

Elena Băsescu afirmă că PDL a devenit un partid anti-Băsescu întrucât pe lista acestuia se află pe locurile eligibile „numai cei care l-au atacat public pe preşedinte” şi că Theodor Stolojan „a ales să îşi termine urât cariera politică” şi reprezintă, în PE „trecutul comunist al ţării”.

Elena Băsescu a declarat sâmbătă, la Târgu Mureş, în faţa a peste 100 de membri şi simpatizanţi ai Partidului Mişcarea Populară, că PDL „a devenit un partid anti-Băsescu”, iar PMP este „singura forţă politică care va continua proiectul de reformă şi modernizare” început şi consolidat de tatăl său.

„Eu consider că PMP este singura forţă politică care va continua proiectul de reformă şi modernizare început şi consolidat de tatăl meu. De altfel, declaraţiile agresive de ieri ale domnului Stolojan şi atacul dânsului la preşedintele României nu fac decât să demonstreze că PDL a devenit un partid anti-Băsescu. Au reuşit să obţină un loc eligibil pe lista pentru europarlamentare numai cei care l-au atacat public pe preşedintele Băsescu”, a spus Elena Băsescu.

Ea a susţinut că Theodor Stolojan „a ales să îşi termine cariera politică urât”, deranjat de cei de la PMP, în loc să fie deranjat de corupţia guvernării şi că, alături de ceilalţi colegi de pe lista PDL, Stolojan „reprezintă în PE trecutul comunist al ţării”.

„Se arată deranjat de noi, cei de la PMP, care nu facem altceva decât să continuăm proiectele preşedintelui Băsescu şi să ne asumăm lupta împotriva corupţiei. În schimb, nu se arată deranjat de corupţia care caracterizează actuala guvernare. Vă propun să nu îl mai deranjăm şi să-l uităm în PE, acolo unde, alături de ceilalţi colegi de pe lista PDL, reprezintă trecutul comunist al ţării. (…) PMP reprezintă viitorul politic al ţării, de aceea îi îndemn pe cei care îl susţin pe tatăl meu şi cei care m-au votat să pună ştampila pe lista PMP”, a declarat aceasta.

Elena Băsescu a susţinut că europenii văd o ţară care poate progresa, „dar este ţinută în loc de politicieni corupţi care o împiedică să se dezvolte” şi că România este la răscruce şi trebuie să aleagă „între drumul înainte, care este reprezentat de lupta împotriva corupţiei şi drumul înapoi, reprezentat de întoarcerea partidului-stat, care este oferta lui Victor Ponta”.

„Pentru ca statul de drept şi instituţiile sale să nu mai fie atacate (…) este necesar ca toate boabele de mazăre să fie înlăturate din politică prin voturile cetăţenilor”, a adăugat Elena Băsescu.