În timpul Revoluției din 1989, Zoia Ceaușescu a fost reținută și anchetată pentru subminarea economiei naționale. În cele 237 de zile de pușcărie, unica fiică a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu i-a scris scrisori duioase soțului ei, profesorul universitar Mircea Oprean. Nu știa că și el fusese arestat.

Nu avusese vreodată funcții politice și era foarte studioasă. Totuși, în timpul Revoluției din 1989, în 24 decembrie, Zoia Ceaușescu a fost reținută. A fost trimisă la o unitate militară din București, cea de la Antiaeriană. Acolo era pe 25 decembrie, când a auzit că părinții ei au fost executați. A rămas în închisoare până la 18 august 1990. Ca să nu își piardă mințile a găsit o soluție salvatoare: i-a scris soțului ei epistole pline de duioșie și de dragoste. Nu știa atunci că și soțul ei, profesorul universitar Mircea Oprean, fusese arestat la începutul lunii ianuarie.

La începutul lunii ianuarie 1990 a fost reținut și soțul ei, Mircea Oprean, profesor universitar la Universitatea Politehnică, care a fost ținut în închisoare până pe data de 8 august 1990. Zoia a fost scoasă de sub acuzare în 1996.

În pușcărie, Zoia slăbise mult, abia mânca, iar scrisul a ținut-o în viață, în toate cele 237 de zile de pușcărie

Scrisorile au ajuns la jurnalistul Ion Cristoiu.

”A fost o experiență extraordinară! Zoia Ceaușescu ieșise din pușcărie. Acolo scrisese niște scrisori interesante. M-am dus și am stat de vorbă cu ea. Mi s-a părut un personaj deosebit. Îi tremurau mâinile. Ce n-a înțeles nimeni: scrisorile erau lucruri de presă senzaționale. Fata lui Ceaușescu scria în închisoare. Acest gen de experiență m-a fascinat”, își amintea Ion Cristoiu.

Cu acordul lui Ion Cristoiu, spicuim pasaje din scrisorile Zoiei Ceaușescu și vă prezentăm ultima epistolă scrisă în pușcărie. Este de departe cea mai emoționantă din toate. Veți vedea cât de tare suferea, cât de mult iubea. Colegii de celulă spuneau la acea vreme că Zoia slăbise mult, abia mânca, iar scrisul a ținut-o în viață, în toate cele 237 de zile de pușcărie. Atunci, avea 40 de ani.

”Mie, de Ziua Copilului”

”E întîi iunie. Ziua Copilului. Deci și ziua ta, fetiță dragă. Nu-ți urez «La mulți ani!», pentru că știu că acum nu asta vrei. Nu-ți urez nici «La cât mai puțini ani (sau zile)», pentru că mâine sau peste câteva zile, sau peste câțiva ani, s-ar putea să-ți dorești o cât mai lungă existență. Nu-ți urez nici mulți, nici puțini ani pentru că asta nu o decidem noi, nici tu, nici eu. Aș vrea să-ți urez să fie bine pentru tine, dar exact ce înseamnă acum bine nu mai știu. (…) Îți urez așadar să reușești să străbați, păstrându-ți echilibrul, puntea îngustă și clătinătoare, suspendată deasupra prapastiei amenințătoare a zilei de azi. Ai grijă, fetiță dragă, ai mare grijă, te rog!

Zoia”

25 mai 1990, ”Iubitul meu”

”De ziua ta, îți doresc ceea ce-mi doresc și mie mai presus de orice: să fim din nou împreună, liberi și fericiți și cât mai curând.  Aș fi vrut ca îmbrățișările, mângâielile și săruturile mele să-ți spună ce nemărginită este iubirea mea, ce parjolitor e dorul de tine, ce pustiitoare e absenta ta și ce vitală este nevoia de tine. La cei 40 de ani ai tăi, îți doresc să ai parte de tot ce poate fi mai bun, mai luminos, mai minunat pe lumea asta și-ți urez cu surâzătoare speranță: Mulți ani fericiti!

Citeste si...
Un localnic beat i-a tras un pumn în faţă unui primar din Suceava

Aș fi vrut să-ți pot face un cadou frumos, dar nu este, deocamdată, posibil. Îți dăruiesc însă, dragul meu, toate gândurile și visele mele, îți dăruiesc tot sufletul meu, devastat de tristețe, în care doar dragostea pentru tine a rămas vie, imensă, strălucitoare și îți dăruiesc toate clipele vieții mele de acum, chinuită și sumbră, înseninată doar de speranța revederii noastre și toate clipele însorite, bete de fericirea de a fi lângă tine, care vor veni, care trebuie să vină din nou.”

Ultima scrisoare. 17 iulie, celula nr. 18

”Bună dimineața, iubitule! Bat clopotele la Patriarhie. Puternic, încurajator. Este deci ora 7. Îmi voi spune mai întâi rugăciunea. «Rugaciunea pentru noi doi», din fiecare dimineață. Aș vrea să te strig. Să-ți mărturisesc că mi-am petrecut noaptea cu tine. Și a fost minunat. Dar se aud zgomote pe sală. Se aduce ceaiul. În orele de după-amiază și de seară nu se întîmplă niciodată nimic. Deci a trecut și ziua aceasta fără să ne vedem. Și așteptasem atât de încrezătoare. Toată noaptea mă pregătisem. Îmi împodobisem gândurile cu amintiri îmbălsămate și iluzii diamantin-sclipitoare, îmi cufundasem sufletul în tămăduitoarea limpezime a unui vis azuriu pentru a fi duios și senin surâzătoare la întâlnirea cu tine. Îmi odihnisem îndelung degetele de himericele, suave petale ale unui trandafir pentru a le reînvăța gingășia fulgurantelor mângâieri și reinventasem toate pătimașele, tandrele, fantezistele cuvinte de dragoste pentru a le contopi într-o singură, tulburătoare șoaptă: te iubesc. Repetasem întregul ritual al iubirii pentru a-mi reaminti halucinanta și totodată lucida favoare de a fi împreună. Acum mă simt foarte obosită și asist plictisită la monotona târâre a acelor fără rost ce prelungesc exasperant și absurd această zi sfârșită. Din nou bat clopotele. Tânguitor, deznădăjduitor. E 5.00 după amiază. E ora rugăciunii celei triste. A rugăciunii, plânset surpător. Va urma dorul și jalea și bocetul. Vor urma spaima și rătăcirea și îngroparea și pustiul… Tu ce mai faci, iubitule? E seară. Începe să se întunece. Aștept încordată murmurul chemării tale. Între timp, îți spun o poezie. Chiar dacă glasul meu nu răzbate până la tine, voi continua să-ți spun în fiecare seară câte una. Astă seară îți recit «Ziceam că va fi sărbătoare». Aștept să mă chemi. Grăbește-te, dragul meu. În curând vor apărea gândacii și șobolanii. Ne-am spus «noapte bună». Acum pot închide fereastra. Sunt iarăși complet izolată în mizerabila, dezolanta, deșarta-mi singurătate. (…) E deja târziu. După miezul nopții, un gând, un unic gând își mai rotește unda-i de lumină în jurul meu. Mă împresoară blând-mângâietor, mă încălzește plăcut , mă reanimă: mâine ne vom vedea. O, Doamne, îți mulțumesc! Nu îndrăznesc, însă, din superstiție să-mi destăvilesc inundatoarea bucurie revărsată în mine. Dar aștept nerăbdătoare și deja emoționată ca noaptea-aceasta să-și petreacă ultimele ore și timpul să-și aducă ziua de mâine.”