Jurnalista Ada Bucur a scris un eseu emoţionant despre ţară. Şi-a proiectat gândurile în anul 2050, aruncând o privire înapoi, repovestindu-şi viaţa. Descoperă o Românie la care nu te-ai fi aşteptat!
1 decembrie 2050. Îmi port paşii pe bulevardul Kiseleff către Arcul de Triumf ca să intru în Herăstrău. Acest loc a fost inima mea timp de zeci de ani. Pentru că aici bătea cel mai tare… Mai ţii minte cât de îndrăgostit eram?
Iubeam fiecare pas din alergările de atunci… Chiar şi acum inima îmi bate mai tare când intru pe aleile parcului. Acum e doar efortul paşilor mei bătrâni, dar emoţiile s-au păstrat. Sau amintirea lor. A tuturor… şi mai ales a ta. A ta, aşa cum erai atunci. Şi înainte de atunci. Primele alergări de care îmi amintesc au fost cele din faţa blocului din Berceni. Când încă nu-ţi conştientizam existenţa. Asta a venit mai târziu. Mai târziu, atunci când a trebuit să lupt pentru tine… Aşa cum se întâmplă în orice dragoste.
Blocurile din cartierul Berceni. Construite din plăci, blocuri de patru etaje în care familiile formau o mare familie. Cu cel puţin 30 de copii. Copiii se jucau în spatele acelor construcţii gri, în oaze de verdeaţă, făceau excursii la închisoarea Văcăreşti, săreau gardurile serelor şi se lăsau alergaţi de paznici, se plimbau atârnaţi de tramvaie şi abia ţinându-se de uşile deschise ale troleibuzelor, se urcau pe uzinele de apă şi săreau de acolo, îşi rupeau picioarele pe terenurile de fotbal improvizate, învăţau despre sărutul franţuzesc în scara blocului şi citeau pe ascuns scenele de dragoste din romanele lui Rebreanu.
În vacanţele alergam prin inima Ardealului, în două sate de lângă Blaj, satele părinţilor mei. “Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul naşterii mele…”, spunea Creangă. Aşa şi eu, când mă gândesc la locul naşterii părinţilor mei, la vacanţele alergate în picioarele goale prin noroiul satului Spătac sau prin iarba lui proaspăt cosită de bunicul… Îţi mai aminteşti mirosul acela? Mirosul fânului… Ne aşternea bunica şi ne culcam în pod privind la lună şi ascultând muzica greierilor… iar ziua alergam pe uliţa satului cu feliile de pâine fierbinte scoasă din vatră şi unsă cu untură… Doamne cât te iubeam atunci, fără să ştiu încă asta! Dragoste de copil fericit! Călăream mânjii, ne cocoţam în copaci, ne dădeam în leagăne legate cu funii de nucii puternici, udam buruienile să nu se usuce de la soare, mâncam cireşele cu pumnii, înotam în Târnava învolburată, săream nopţile pe geam şi urcam pe dealuri ca să zdrăngănim din chitară, furam şi frigeam ştiuleţi de porumb, iar toamna, după ce turna cu găleata, ne băteam cu bulgări de noroi, iar iarna ne ascundeam în nămeţi şi de sărbători porneam la colindat aşteptând să ni se umple traistele cu mere, nuci şi colaci, iar vara ne ascundeam prin cimitire pitindu-ne după crucile strămoşilor şi ne speriam de şoaptele pământului pe care ne trânteam obosiţi ca să tragem câte un pui de somn la umbra copacilor noduroşi…
Când scriu aceste rânduri îmi vine să urlu: Vreau înapoi! Dar ştiu că nu se poate. Aşa că îmi amintesc înainte… că tot despre tine e vorba, oricum.