Zăvo, confesiuni de suflet în faţa naţiunii

Oana Zăvoranu a făcut ochi. Şi glas. Şi, slavă Domnului, a ieşit din spital. Din cel particular, unde a avut confort şi oarece lux, nu ca la ăla de stat, unde lumea şuşoteşte, apinde lumânări, sforăie, miroase, bate câmpii. Şi, ca să fie toată lumea liniştită, e bine Oana. E bine. Începe să-şi depăşească traumele, depresia, angoasele, frustrările. Începe… Drumul e, însă, lung, ca să ajungă să şi scape de ele. S-a întors acasă la ea. Acasă la ea, unde zice că e cel mai frumos loc din lume. Nu doar pentru că e acasă la ea e cel mai frumos, ci pentru că, afirmă Oana, totul e făcut cu bun gust, cu simţ artistic, cu investiţie serioasă. Şi, dacă tot s-a sculat din morţi, Oana vorbeşte despre toate câte au făcut-o să adopte, într-un moment de cumpănă, soluţia sinuciderii. Deşi mama ei nu credea, se pare că diva a vrut să-şi încheie socotelile cu viaţa. Pentru aceasta, şi-a făcut stocuri de medicamente – distonocalm şi diazepam, care, în mod firesc se dau pe reţetă, nu la liber, ca aspirina – şi a intenţionat să pună, cu ele şi cu alcool, capăt unei vieţi neîmplinite profesioanl. Că era să zic de rahat, dar nu se face să vorbeşti astfel despre o doamnă taman ieşită din spital. Din spital particular… Şi e neîmplinită Oana pentru că nu a jucat decât în „Numai iubirea”, şi putea să joace în mai multe filme şi telenovele, e neîmplinită şi că a făcut doar o emisiune tv, şi putea să facă atât de multe. Povestirea Oanei, făcută la Antena 1, pe la diverse emisiuni, o zguduie şi pe ea, când povesteşte. Unii se grăbesc să o catalogheze ca fiind diva prefăcută, care vine la televizor cu false probleme. Lumea, spun ei, are probleme reale, nu mai are bani de pâine, nu ştie cu ce să îmbrace copilul mâine la şcoală, că a rămas mic paltonul, nu ştie cum să plătească ratele la bancă… Probleme reale, din viaţă, nu închipuiri de divă frustrată. Şi, totuşi, depresia, chiar dacă e luată de multe ori în râs, este o problemă serioasă. Şi cine s-a confruntat sau se confruntă cu ea ştie că e dincolo de puterea omenească să depăşească nişte situaţii, să nu facă nişte faze, să meargă mai departe, ca până în depresie… Oana Zăvoranu, măcinată de o depresie puternică, probabil că nu a jucat teatru. Nu s-a prefăcut distrusă şi răpusă de neîmplinirile ei, chiar era astfel. Poate a exagerat un pic totul, ducând lucrurile într-o parte voit dramatică şi uşor hilară. Dar frământările ei sunt acolo, în suflet, în minte, în ea. Pe lângă problemele profesionale, a simţit că nu mai e iubită. Că toată lumea dă cu parul în ea. Că nu mai are fani. Că nimeni nu o înţelege. Că e singură. Că nimeni nu-i împărtăşeşte bucuriile. Şi nici tristeţile. Sentimentul singurătăţii este, dincolo de orice speculaţii gazetăreşti, de ironii, de zeflemea, de luat în băşcălie, şi nu numai, unul acut, sfâşietor, năpraznic, copleşitor. Zic să nu dăm cu piatra. Zăvoranca este un personaj din multe puncte de vedere, face uneori circ sau spectacol fără suport real, dar este un om, este un om ca noi toţi. Chiar dacă nu are grija zilei de mâine, chiar dacă nu-şi face probleme că nu are cu ce se încălţa pe zăpada asta, are frământări. Şi angoase, şi întrebări. Şi caută răspunsuri. Să o ajutăm, zic, să le găsească, fără să judecăm aparenţele sau dincolo de aparenţe.