Intr-un cuplu, lipsa de fidelitate nu e intotdeauna motiv de divort. Pare de necrezut, dar uneori tradarea poate fi trecuta cu vederea, daca a fost razbunata. Daca nu, ne vedem la tribunal…
Unul dintre amicii mei a patit o chestie neobisnuita. E casatorit de citiva ani si i s-a intimplat – se mai intimpla, nu? Nu? Cum nu? – sa-si insele nevasta. Nu stiu cum, doamna a aflat chiar in timp ce se comitea inselaciunea; si, colac peste pupaza, amicul a primit un telefon prin care un binevoitor il informa ca ea stia. Cind s-a intors acasa – spre seara si spre ora cinei – ca de obicei, adica, fiindca n-a vrut sa-i dea sotiei nimic de banuit – amicul a fost intimpinat cu urmatoarea intrebare: „Ce doresti?“. Nu stiu cum sa va spun, dar cind vii acasa de la serviciu, de la o bere cu amicii, sau de la inselat nevasta, nu esti niciodata intrebat ce doresti.
Ce vreau sa zic e ca formula de intimpinare nu e deloc una oficiala, cel putin daca nu ai exagerat cu lucrul la birou sau n-ai pierdut sirul berilor baute cu amicii. Adica daca, una peste alta, nu exista motive de suparare. De obicei, cind ajungi acasa, iti pui papucii, iti saluti-saruti nevasta-iubita-colega de camera si – atentie! – ea nu te intreaba ce doresti, ci cum a fost ziua ta, daca esti obosit sau ce vrei sa maninci. Bineinteles, exista sansa sa auzi un „ce doresti“, dar nu este unul agresiv, e, dimpotriva, unul binevoitor, amabil, chiar dragastos – daca ai noroc, intrebarea face parte din preludiu, e ca in filmul acela in care, intr-un bar, chelneritele te intrebau ce doresti, coffee, tea, me. Depinde de intonatie si de ingredientele din coada intrebarii.
Oricum, formularile de intimpinare cotidiana au o anumita doza de familiaritate:
1. „Maninci ceva, iubitule?“ – te intreaba sotia gospodina, grijulie, mama eroina, care stie ca esti obosit dupa o zi de munca si sigur vei dori sa maninci ceva; poate nu acum, poate un pic mai tirziu. Oricum, ea a pregatit, tu trebuie doar sa alegi;
2. „Ti-e foame, honey?“, te intreaba nevasta cocheta, care te intimpina la usa cu telefonul intr-o mina si cu sticluta de oja in cealalta, sperind ca poate nu ti-e foame, la urma-urmei ai lipsit toata ziua de acasa si ai lasat-o sa se plictiseasca, puteai sa fi mincat ceva, undeva. Dar daca totusi ti-e foame, fir-ai sa fii, ca bagi in tine ca intr-un sac fara fund, gasesti tu ceva in frigider;
3. „Avem paste la cina. Nu prea mi-au iesit, dar nu vreau sa aud o vorba. Stai jos si maninca, ca n-am altceva sa-ti dau“ – sotia despot. Tu esti de vina pentru toate greselile ei, inclusiv pentru cacofonie. Iar cea mai mare greseala a ta e ca te-ai intors acasa ca sa-i maninci pastele si sa o provoci sa vorbeasca in cacofonii.
In general, lucrurile stau cu totul altfel cind el a calcat pe bec si ea a aflat. Iar daca el stie ca ea stie, lucrurile vor sta intr-adevar cu totul altfel. Pentru el, cel mai greu va fi sa infrunte furtuna care urmeaza. Odata ce a hotarit sa se intoarca acasa si sa dreaga lucrurile, pe drum va incerca sa gaseasca o explicatie, o scuza cit de cit plauzibila, o minciuna mai putin gogonata, o gogoasa mai putin pudrata, ceva credibil, real, omenesc, nu bun sau rau, adevarat sau fals – ceva de inteles, mai gresim, iubito, sintem oameni, mai ales noi, barbatii, si…
Dar mai sint doar doi pasi pina la usa si deja a obosit cautind explicatii, asa ca aratatorul i se infige in sonerie. Si suna. Nu stiu daca ati remarcat, cind un barbat se intoarce de pe acoperisuri si se simte vinovat, nu isi gaseste niciodata cheile. De ce? Pentru ca nu le cauta. Cautatul explicatiilor pentru escapada pe acoperisuri il istoveste intr-atit incit nu mai are puterea sa bage mina in buzunar dupa chei. Tot ce stie in acele momente e ca a gresit si vrea sa fie pedepsit. Iar sentinta trebuie sa fie executata temeinic si imediat, din pragul casei, nu din sufragerie, bucatarie sau baie, cind urmele faptei – rujul de pe gulerul de la camasa, de exemplu – au fost poate sterse si el ar putea incepe sa capete sperante, sa prinda curaj, sa creada chiar ca va scapa, ca, de fapt, totul a fost o alarma falsa – probabil ca cineva a vrut sa rida de el cu telefonul acela. Poate nu e nimic adevarat iar ea nu stie nimic…
„Cine e?“, se aude dindaratul usii. „Eu…“ „Care eu?“ Bineinteles ca ea l-a recunoscut, probabil ca l-a si vazut prin vizor, stie cine e, desi ar vrea sa uite. Executarea sentintei a inceput deja.
Umilinta numarul 1: el trebuie sa se recomande. „Eu, sotul tau“, spune el cu o voce slaba, pierduta, nelinistit ca daca ar vorbi mai tare l-ar auzi vecinii si ar risca sa devina subiect de birfa pe scara: „Ai auzit, vecina, ce-ntimplare, vorbeste toata lumea in gura mare, vecinul de la trei ramase fara chei… Ha, ha, ha…“ Insa el a acceptat jocul din momentul in care n-a vrut sa-si caute cheile. Adevarul e ca in ziua de azi poti scapa de multe umilinte bagind mina in buzunar. In fine, el se prezinta, usa se deschide, nu larg, pentru ca intra in scena umilinta nr. 2.
Vecinii nu trebuie sa aiba motive sa spuna ca ea i-a deschis totusi usa dupa ce el a inselat-o. Asadar, usa se intredeschide. El o impinge si intra spasit, exact la timp pentru a o vedea pe ea intorcindu-i spatele si grabindu-se sa se intoarca la ce facea inainte de venirea lui.
Umilinta nr. 3: cind ea ii intoarce spatele fara o vorba, el o urmeaza tacut si nehotarit daca sa o faca pe nedumeritul sau sa cada in genunchi si sa ceara iertaciune: „In nemernicia mea, am muscat mina care m-a mingiiat…“. Si totusi… S-a mai intimplat ca ea sa-i deschida usa si sa nu-l intimpine, e drept ca cel putin il saluta in graba si ii dadea din mers o explicatie – sint cu mama la telefon, dau pastele in fiert, a inceput serialul preferat… Acum, nimic. Liniste.
E clar ca stie: intrebarea din dosul usii, intorsul spatelui fara vreo explicatie… Mai e nevoie de alte semne ca s-a intimplat ceva? Nu. Dar ati vazut vreun barbat care sa priceapa din prima? Sau macar din a doua, a treia…? Amicul in cauza nu face exceptie. Se hotaraste s-o faca pe nedumeritul. „S-a intimplat ceva, iubito?“, zice in timp ce incearca sa o ajunga din urma. Ea se opreste in sufragerie si se da preocupata de emisiunea de la televizor. El insista. Ea – televizor. El ia telecomanda si inchide aparatul. „Esti suparata pe mine?“ Ea il priveste lung si… Si aici vine intrebarea. Intrebarea aceea. Intrebarea pentru care mi-am stors creierii ca sa scriu toata povestea asta. „Ce doresti?“, il intreaba ea. „Ce doresti?“
Atitudinea e superior-distanta, de femeie aflata deasupra pornirilor masculine, animalice, comunale, necontrolate. E superioara fiindca nu-l intreaba ce vrea, ci ce doreste; adica, in durerea ei, gaseste puterea de a fi totusi politicoasa. Fiindca putea sa nu-l lase sa intre in casa. Putea sa schimbe yala sau, mai simplu, il putea schimba pe el cu altul. Ca e tara plina de Chippendales. Altul? Abia atunci el isi aminteste ca pe hol a vazut in treacat o pereche de pantofi in plus. O pereche de pantofi barbatesti destul de uzati, de om care merge mult pe jos. O pereche de pantofi care nu ii apartinea… Cam asta e.
De aici incolo, scenariul e previzibil… Usa de la baie se deschide si in prag apare proprietarul pantofilor din hol, omul care merge mult pe jos; e putin surprins ca il vede pe amicul si, nestiind ce sa faca altceva, o intreaba pe ea: „Cine e?“. Si arata spre amicul. „Sint sotul…“, striga acesta, inciudat ca cel care ii poarta halatul de baie nu stie cine e. Nu ca ar fi vreo vedeta, dar e totusi un pic ciudat ca in aceeasi zi sa fii nevoit sa te recomanzi de doua ori in propria-ti casa. Si e si mai ciudat ca prima data s-o faci pentru nevasta si a doua oara pentru amantul ei. „Sotul meu“, confirma ea.
Intrusul ramine cu gura cascata, isi duce mina la ceafa si se scarpina incurcat si indelung. Si fiindca nu gaseste alta rima, intreaba candid: „Si ce doresti?“. Si ce urmeaza e previzibil. Cei doi s-au despartit. El n-ar fi vrut, dar ea a tinut cu tot dinadinsul. Nu pentru ca el a inselat-o – era dispusa sa-l ierte – ci pentru ca ea nu a apucat sa se razbune: individul care mergea mult pe jos, tipu’ de la cablu, abia isi terminase dusul. Si urma sa treaca la treaba.