Miracol

Vindecat de soacră

De peste 20 de ani de când este căsătorit cu Elena, Constantin Marin din Ploieşti nu s-a împăcat niciodată cu soacra. Şi totuşi, de trei ani, bărbatul a ajuns să-şi iubească soacra, mai ceva ca pe mama lui. „Soarta – se justifică el, dând din umeri neputincios – numai ea a vrut să se întoarcă roata. Nevasta era să mă omoare şi soacra a fost menită de destin să mă salveze”.

Salvarea

Slab – mort, numai piele şi os, bărbatul de 46 de ani bătea zilele trecute magazinele ploieştene în căutarea unui cadou. Vânzătoarele, văzându-l interesat să cumpere, îi arătau pe rând fel de fel de obiecte, care să fie pe placul bărbatului. El, „nu şi nu, că nu merge ăsta, nu se cade să-l cumpăr pe-ăsta, uite ăsta nu-i de ea!”. Spre disperarea vânzătoarelor, care au fost ele amabile o vreme, dar nici răbdarea lor nu ţine cât piramidele egiptene… Una n-a mai rezistat, după o juma’ de ceas de arătat şi expus obiecte şi s-a răţoit, înţepată la bărbatul piele şi os: „Dar ce vrea, dom’le, soţia dumneavoastră?! Ce-aţi învăţat-o aşa prost? Parcă e buricu’ pământului, zău!” Bărbatul a ridicat mirat sprâncenele: „Da’ am spus eu că iau cadou pentru nevastă? Şi, degeaba zâmbiţi cu subînţeles cu colega, că nu iau nici pentru vreo amantă. Că n-am… Pentru soacră-mea mă omor atâta!”. Vânzătoarea a strâmbat din nas: „Dom’le, da’ ce soacră ai, de mă ameţeşti de cap? Zici c-a urcat Everestul, ca Andreea Marin… N-o iei şi pe-a mea, să faci mai multe? Dacă tot îţi place aşa, categoria asta… M-ai şi înfuriat, zău, că eu cu a mea tocmai m-am certat în dimineaţa asta” Cumpărătorul s-a dat, spăşit, mai aproape de vânzătoarea iritată: „Ce să fac, doamnă? M-a salvat de la moarte şi de-aia sunt şi eu cum sunt; acuma, că 20 de ani am fost la cuţite. Stau cu ea în casă. Mi-a adus-o nevastă-mea, Elena, de când ne-am căsătorit. Cu nevasta nu m-am certat, că aşa, oameni simpli cum eram noi, ne-am iubit. Da’ cu soacra, măiculiţă, ce-am mai tras! Am făcut ulcer din cauza ei. Rea de gură, băgăcioasă, intrigantă, pârâcioasă, invidioasă, m-a albit 20 de ani. Da’ acum trei ani, a fost deşteaptă şi mi-a salvat viaţa. De-asta-i iau acum cadou, ca să ştiţi!” Mă dau după obiectele vestimentare, prefăcându-mă interesată de preţuri – reduse, că e sezonul lor – şi croială, şi mă rog ca omul să continue povestea. Vânzătoarea, din furioasă, cum se arătase, pare apatică şi nu-l întreabă cum i-a salvat soacra viaţa. Nici nu se sinchiseşte să-i mai arate ca până acum ceva tentant. Adică – se înţelege din gestica şi mimica ei – dacă era pentru vreo femeie, fie, poate fi amabilă. Dar pentru soacră?! Mă chinuieşte curiozitatea în legătură cu omul din magazin: a avut vreun accident rutier, i-a făcut cineva farmece, l-au călcat hoţii şi erau să-l omoare şi-a sărit, mintenaş, soacra cu făcăleţul ori cu tigaia şi i-a pus pe fugă? Vânzătoarea n-are întrebări, dar bărbatul, dacă tot a început, vrea să se ştie cum stă treaba: „Nevasta era să mă omoare şi soacra m-a salvat. A fost deşteaptă. Meritul ei!” Ciulesc urechea, mă proptesc în apropiere şi ascult povestea.

Tinctura de iod

„Făcusem ulcer – zice bărbatul, ridicând mereu umerii, ca Suciu, dintr-un film al lui Nicolaescu. Din cauza soacrei. Nu mai rezistam fără dicarbocalm, ranitidină şi câte şi mai câte medicamente. Luam cu pumnul. Ulcer duodenal aveam. Acum trei ani, de Sfântul Ion, eram răcit. Mă pusese boala bine şi aveam şi o tuse măgărească, de speriam noaptea vecinii. Nevastă-mea se ţinea de mine să ieşim în oraş. Că n-am mai fost de multă vreme, că să bem şi noi o cafea, fără prezenţa mamei ei, că ar vrea şi ea să iasă în lume. Soacră-mea mă oftica, aşa cum făcea mereu: «Şi răposatul tot tuse d-asta avea. Şi s-a dus. De afurisit ce eşti, se prind de tine toate bolile!» M-a cuprins un acces de tuse, doamnă, de-am zis că mor!”. Bărbatul a tăcut. Cu umeraşul în braţe, l-am privit descumpănită: unde-i crima făcută de nevastă şi unde intervine, salvator, soacra? El a continuat, ţinându-se după vânzătoarea plictisită şi dând mai departe din umeri: „Soarta – numai ea a vrut să întoarcă roata. Cum eram eu în criza aia de tuse, nevasta s-a repezit să-mi dea o sticlă cu sirop. Numai că, în grabă, n-a nimerit ce trebuia, a luat una cu tinctură de iod. Şi mi-a dat o linguriţă, am înghiţit-o, mai mi-a pus una, am dat-o şi pe asta pe gât, şi când să mi-o dea şi pe-a treia, a realizat că-i tinctură de iod şi mi-a zis. Dar apucasem s-o-nghit şi pe-asta. Au început usturimile la stomac, mi s-au încleştat mâinile şi gura, de ce durere era pe mine, apoi mi-am pierdut cunoştinţa. Atunci a intervenit soacra. Mi-a descleştat fălcile şi a început să-mi toarne lapte pe gât. Doi litri de lapte, că atâta aveam în frigider. A şi trimis-o pe o vecină să mai cumpere şi tot mi-a mai turnat. Curăţa lichidul mizeria din stomac, mă întorcea să vomit şi iar îmi dădea lapte. Câteva ore tot aşa. De ziceam că nu mai apuc ziua următoare. Când mi-am revenit, soacra era lângă mine. Eu văzusem moartea cu ochii. Ea mă scăpase. Dar asta n-a fost tot. Durerea de ulcer, de atunci, n-am mai avut-o niciodată. Rana din stomac a fost cicatrizată de tinctura de iod. Soacra, cum vine, m-a scăpat şi de ulcer. De trei ani, când e ziua ei de nume, ca acum, încerc să fiu drăguţ. Îi fac câte un cadou: mai o basma, mai o bluză, mai o rochie. Să se simtă şi ea, săraca, bine”. Vânzătoarea a strâmbat din nas şi i-a zis, cu vădită ciudă, bărbatului: “I-ai, dom’le ce vrei! Ce, parcă îi iei pe banii mei? Dar mai bine aveai grijă de nevastă, nu de soacră. Dar, mă rog, fiecare cu păsărica lui. Eu pentru soacră aş lua cucută. Dar dacă te-a salvat… Ce să mai zic…”