Viaţa ne învaţă arta de a face compromisuri

În vremea din urmă, din motive absolut obiective, m-am gândit, mai mult ca niciodată, la compromisuri. La compromisurile pe care le facem. Pe care trebuie să le facem. Pe care, în mod evident, ne învaţă viaţa să le facem. Ca să mergem înainte. Ca să supravieţuim. Ca să nu suferim şi mai mult decât suferim. Ca să avem, nu ştiu, ce mânca. Pentru că, ştii uneori că poţi şi vrei să faci mai mult şi mai multe, că ai talent, că eşti bun, că meriţi altceva. Dar ştii şi că – ai învăţat asta – trebuie să-ţi dai, la un moment dat, obolul pentru ceva, pentru cineva, pentru tine. Şi faci compromisuri. Nu cred nici măcar o iotă din afirmaţiile acelora care, pe ici, pe colo, se laudă că ei nu fac şi nu au făcut compromisuri. Niciodată! Nu cred, pur şi simplu. Pentru că, poţi, poate, să vorbeşti astfel la vârsta adolescenţei, când încă ai năzuinţe de idealism, când ţi se pare că, iertată-mi fie exprimarea, tot ce zboară se mănâncă şi când ai încă, aşa cum nu va mai fi mai târziu, sufletul curat, când viaţa nu te-a dat cu capul de pereţi şi nu ţi-a pus pe umeri hlamida grelelor încercări ale sorţii. Dar, şi atunci se fac compromisuri. Pentru că nu vrei să te cerţi cu un coleg şi nu-i spui în fiecare clipă că nu-ţi place moaca lui. Pentru că, deşi nu-ţi place fizica, trebuie să stai şi la orele astea, căci, altminteri, te lasă corigent profa. Pentru că, ai pus ochii pe nu ştiu ce de la mall şi ai nevoie de bani de la părinţi. Pentru că îţi place teribil cineva şi, ca să se uite la tine, faci lucruri pe care nu le faci în mod obişnuit. Pentru că… Pentru că vrem să ne fie mai bine, pentru că vrem să fim mai fericiţi, pentru că vrem să atingem stelele cu mâna. Pentru că, oameni suntem şi, indiferent dacă vrem să ne minţim pe noi sau vrem să-i minţim pe ceilalţi că noi nu facem compromisuri, ba da, chiar facem. Chiar facem de câte ori e cazul. Şi, într-o viaţă de om, e cazul de multe, multe ori… Unele mai mici, neînsemnate, altele mari, importante. Nici măcar nu ţine de morală, de principii, de scara de valori, de renunţări, de laşitate, de slăbiciune, de onoare, ca să facem sau să nu facem compromisuri. „Înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie. Înţelegere între două sau mai multe persoane sau state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele” – aşa scrie în DEX când cauţi explicaţii pentru cuvântul compromis. Hm… Nu a numărat nimeni câte concesii facem într-o zi, într-un an, într-o viaţă. Dar le facem. Toţi. Poate, uneori, pentru că le facem, câştigăm, poate alteori, pierdem… E şi asta în legea firii, ca şi făcutul de compromisuri. Eu nu cred, nu cred şi pace, că ar putea exista cineva care nu a făcut concesii, înţelegeri, acorduri, de voie sau de nevoie, ca să poată să meargă mai departe. Ca să străbată viaţa, de la un capăt la altul. Ca, de multe ori, să nu cadă. Ca să spere, ca să viseze, ca să zâmbească, of, ca să iubească. Dacă m-aş lansa în exemple de compromisuri, aş scrie un – cel puţin, dar cred că ies mai multe – roman. Ştiu, ştiu, aşa e moral să afirmi, aşa se spune în cărţile de dezvoltare personală, aşa e bine să-ţi înveţi copiii: nu trebuie să facem compromisuri, cei care le fac sunt slabi şi nefericiţi, lipsiţi de principii, ce mai, compromişi, căzuţi… De fapt, chiar viaţa e un compromis. Înveţi să faci, în anumite momente, concesii, sau cazi. Te surpi. Te duci în abis, deşi tu crezi că te înalţi spre stele. Unii spun că există chiar o artă a compromisului. Pe care, ca pe oricare artă, nu o ştie, nu o înţelege şi nu o stăpâneşte oricine. Fie că vorbim despre viaţă personală, de cuplu, profesională, în societate, trebuie, uneori, făcute compromisuri, pentru că în hora asta, a vieţii, aşa e muzica şi aşa sunt paşii, aşa e ritmul şi aşa e dansul. Poate că traseul e, uneori, sinuos, dar fără compromis el, traseul, cum ar fi? Întreaga viaţă cum ar fi? Noi, cum am fi? Şi, cine zice că n-a făcut compromisuri niciodată, să ridice piatra acum şi, da, să mă contrazică.