Dacă în articole trecute vorbeam despre: Cum se distrau românii pe vremea lui Ceauşescu, cum a ajuns Europa să aspire la visurile lui Ceauşescu sau despre cum era Codul Roșu pe vremea lui Ceauşescu, astazi vom scrie despre viata lui Nicolae Ceausescu
Preambul: Dragă cititorule, aceasta este povestea unui fiu de ţăran care visa la o gospodărie îmbelşugată. S-a întâmplat ca el să fie un şef de stat pentru care lumea era un mare sat. În tot ce a făcut, s-a comportat ca un ambiţios care, sătul să depindă de vecinii bogaţi, s-a străduit să-şi facă şi el un rost. La început părea că va reuşi. A construit însă după ureche, repede sau greşit. Cu oamenii lui s-a purtat mai întâi bine, apoi, când au început să nu-i mai iasă socotelile, tot mai rău.
Un câine negru lingea din balta de sânge în care zăceau doi bătrânei executaţi de Crăciun, în Garnizoana Târgovişte. În urma unui proces-mascaradă, un tribunal special i-a condamnat la moarte prin împuşcare în decembrie 1989, pentru „crime grave împotriva poporului român“. El a murit pe loc. Femeia şi-a dat sufletul un minut mai târziu, după ce căpitanul paraşutiştilor din plutonul de execuţie a mai descărcat în ea, cu furie, un încărcător. Astfel şi-au sfârşit Nicolae şi Elena Ceauşescu lungul drum de cinci decenii împreună, după ce, pornind foarte de jos, au acaparat puterea, îmbătrânind la conducerea ţării.
Ridicat în slăvi în cei 24 de ani de domnie, în care ajunsese să personifice România, Ceauşescu – răsturnat şi înlocuit de unii dintre foştii săi baroni – a fost transformat în ţap ispăşitor pentru tot răul făcut românilor. Între aceste două extreme, cine a fost cu adevărat Nicolae Ceauşescu?
Un puşti mărunţel şi bâlbâit a plecat de acasă la 11 ani ca să-şi găsească un rost la Bucureşti. Părinţii lui, ţărani din Scorniceşti, abia găseau ce să pună pe masă celor 10 copii. Tatăl, Andruţa, avea trei hectare de pământ, câteva oi şi mai cârpea finanţele familiei din croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie şi înjura…“ – spunea despre el bătrânul preot din Scorniceşti. Mama era o femeie supusă şi muncitoare. Familia dormea pe laviţe întinse pe lângă pereţii casei cu două încăperi. Mămăliga era mâncarea de bază.
Nicolae a făcut patru clase la şcoala din sat. Învăţătorul preda într-o sală cursuri simultane, pentru elevii mai multor clase. Micul Ceauşescu nu a avut cărţi şi adesea mergea la şcoală desculţ. Nu avea prieteni, era nervos şi imprevizibil.
Într-un Bucureşti la acea vreme cosmopolit – primul oraş pe care îl vedea –, Nicolae a tras la sora lui, Niculina Rusescu. A fost curând dus să înveţe meserie în atelierul cizmarului Alexandru Săndulescu, membru activ al PCR, care şi-a iniţiat ucenicul în misiuni conspirative. Nicolae nu s-a adaptat în Bucureşti. Trecerea dintr-o lume în care nu-şi găsea locul (satul natal) într-alta în care tot nu-şi găsea locul (oraşul) l-a marcat. „Intrarea în mişcarea marginală a comuniştilor a fost soluţia lui alternativă de integrare în viaţa socială“ – spune sociologul Pavel Câmpeanu, autorul cărţii Ceauşescu – Anii numărătorii inverse.
Istoricii epocii de aur nu au scăpat niciun prilej de a-l hiperboliza pe „tânărul erou“ ilegalist Ceauşescu, arestat pentru prima oară la 15 ani, care, până la 26, strânsese 7 ani de închisoare. Adevărul e că, în anii ’30, Nicolae era doar un puşti neprevăzător şi ageamiu. „Nu auzisem nimic despre el“ – a spus Constantin Pârvulescu, unul dintre părinţii fondatori ai PCR. Primea misiuni minore de la şefii lui comunişti. De exemplu, în 1934, la Craiova, împreună cu alţi trei tineri, au făcut gălăgie la procesul unui grup de comunişti condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe atunci şeful Sindicatului CFR Bucureşti. Ceauşescu şi tovarăşii lui au fost arestaţi şi bătuţi de poliţie. Conform declaraţiilor lui Ion Gheorghe Maurer, preşedintele de mai târziu al Consiliului de Miniştri, Nicolae fusese plătit pentru răspândirea de manifeste şi liste de semnături aşa cum alţii erau plătiţi pentru vânzarea ziarelor. Până la jumătatea anilor ’30, Nicolae a călătorit „în misiune“ prin Bucureşti, Craiova, Câmpulung sau Râmnicu Vâlcea. A fost arestat de multe ori. În dosarul lui de la Siguranţă începea să i se contureze un portret de „agitator comunist periculos“ şi „distribuitor de materiale de propagandă comunistă şi antifascistă“. Prima condamnare: 6 iunie 1936, Tribunalul din Braşov – doi ani de închisoare, plus 6 luni pentru sfidarea curţii, 2.000 de lei amendă şi un an de domiciliu forţat în Scorniceşti. Cea mai mare parte a pedepsei a ispăşit-o la Doftana. Colegii de închisoare spun că deţinutul Ceauşescu era invidios, răzbunător, dur. Dar ştia să se bage în sufletul omului. Când a ieşit din închisoare, Ceauşescu nu mai era chiar un necunoscut. A devenit membru în conducerea organizaţiei de tineret a partidului. În ţară erau cam 700 de comunişti în libertate (conduşi de Pătrăşcanu, Foriş, Pârvulescu) plus vreo 200 închişi (generaţia de grevă a lui Dej); se instaurase dictatura regală, întâlnirile ilegaliştilor erau rare, banii puţini, carnete de membru şi cotizaţii nu existau.
Curând a fost iar arestat şi trimis la Jilava trei ani pentru „conspiraţie contra ordinii sociale“. Ceauşescu şi-a petrecut anii războiului în puşcării şi lagăre: Jilava (1940), Caransebeş (1942), Văcăreşti (august 1943), Târgu Jiu (septembrie 1943). Gratiile l-au izolat de ceea ce se întâmpla afară: înţelegerea dintre Hitler şi Stalin; certuri interne între comunişti, pierderea Basarabiei şi a Ardealului de Nord, tentativa de lovitură de stat legionară, abdicarea lui Carol al II-lea, dictatura antonesciană.