Ungurii ne fură compatrioţii

Un prieten de familie, stabilit de multă vreme la Oradea, ne-a trimis zilele trecute un SMS: „Mă mut la unguri! Aşa face jumătate de români din Ardeal. Îl dau naibii pe Băsescu, cu toate belelele pe care le aduce şi mă duc să-mi trăiesc şi eu viaţa”. Mesajul nu suna prea încurajator, mai ales pentru noi, ăştia care rămânem, nu plecăm din ţară, fie şi la unguri. Abia după o mai lungă discuţie, am aflat cum e cu trăitul ăsta: omul şi-a cumpărat, la doar câţiva kilometri de graniţă, casă de casă. Patru camere, două băi, bucătărie imensă, apă, gaze, curent electric, un hectar de teren pe lângă casă. Preţul? Ai zice că mai trebuie să aprindă o lumânare, ca să fie de pomană, în comparaţie cu preţurile la case de la noi! Numai 14.500 de euro! Ca să nu mai vorbim că strada e stradă, fără gropi şi hopuri, ca la noi, că spitalul e spital şi te tratează de tot ce suferi, că şcoala e şcoală şi nu se iscă analfabetismul din România. Să tot trăieşti, cum zice amicul nostru… Păi la noi, dacă nu îţi cere şi pielea de pe tine, dacă vrei să cumperi o locuinţă! Acuma, criză-i şi la noi, criză-i şi la unguri, nu a dat peste ei vreo îmbogăţire peste noapte şi nu mai au ce face cu lucrurile lor. Doar că ei au înţeles să îşi gestioneze altfel decât noi situaţia. Decât să ţină la preţ şi să rămână cu casa, care nu îi mai e de folos la momentul ăsta, mai bine o vinde mai ieftin şi scoate un ban. Oricât de puţin, e mai mult decât nimic. Noi n-am înţeles asta şi tragem încă targa pe uscat. N.M.