TRAIAN BĂSESCU, 10 ani la Cotroceni. Traian Băsescu a obţinut la mustaţă al doilea mandat de preşedinte al României în 2009. După alegeri însă, în numai câţiva ani, preşedintele a devenit cel mai detestat om din România, după ce în primul mandat fusese cel mai aclamat. Trăsăturile care-l făcuseră atât de popular – disponibilitatea către măsuri radicale şi francheţea exprimărilor – au fost acelea care aproape i-au adus demiterea în 2012. Faţă de primul mandat, contextul se schimbase radical: criza economică făcea ravagii, iar conflictele politice acute, unele generate chiar de preşedinte, păreau să nu aibă vreo finalitate.
Alegerile prezidenţiale din 2009. De la „Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!” la „Mihaela, dragostea mea”
Campania electorală a prezidenţialelor din 2009 s-a suprapus cu criza politică generată de demiterea guvernului Boc şi refuzul lui Traian Băsescu de a-l numi premier pe Klaus Iohannis, primarul Sibiului, susţinut de opoziţie. În săptămâna dinaintea turului II, omul de afaceri Dinu Patriciu a afirmat că Băsescu ar fi lovit un copil cu pumnul la un miting electoral în 2004.
A doua zi, apare în presă înregistrarea cu incidentul. Preşedintele a reacţionat imediat şi l-a dat în judecată pe Patriciu şi publicaţia ce a prezentat filmul pentru calomnie şi trucarea înregistrării. Conferinţa de presă în care a negat autenticitatea filmului, Băsescu a încheiat-o cu o voce sugrumată de lacrimi: „Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!”
Explicaţiile preşedintelui au convins o parte a electoratului, suficient cât să-i asigure lui Băsescu 70.000 de voturi avans în faţa lui Mircea Geoană, candidatul susţinut de PSD. În dezbaterea televizată dintre cei doi, Geoană fusese pus în dificultate de imaginile cu vizita sa nocturnă la Sorin Ovidiu Vântu, în contextul în care Băsescu îşi axase campania pe influenţa nelegitimă asupra politicului pe care o exercită mogulii de presă Vântu şi Dan Voiculescu. Geoană a clamat victoria imediat după închiderea urnelor. Într-un puseu de entuziasm morbid, s-a adresat soţiei cu „Mihaela, dragostea mea!”, exprimare ce-l va acoperi de ridicol în doar câteva ore, când datele numărătorii voturilor au infirmat exit-poll-urile.
Criza economică
Extravaganţele în privinţa cheltuielilor publice şi creşterea disproporţionată a numărului angajaţilor din sectorul public din timpul guvernării Tăriceanu, conjugată cu amânarea reformelor structurale în timpul guvernării PDL-PSD a făcut ca România să resimtă puternic efectele crizei, până aproape de falimentul statului.
Cum împrumutul de la FMI nu era suficient pentru reechilibrarea economiei, autorităţile au implementat în mai 2010 un set de măsuri dure de austeritate: reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, a pensiilor cu 15% şi a tăieri consistente ale programelor de asistenţă socială. După ce CCR a decis că este neconstituţională tăierea pensiilor, în compensaţie a fost mărit TVA-ul la împovărătorul nivel de 24%, de care românii nu au scăpat nici până în ziua de azi, chiar dacă, pare-se, criza a trecut. Preşedintele Băsescu s-a implicat activ în luarea acestor decizii şi, deşi era atributul Guvernului, el a fost cel care a anunţat măsurile de austeritate.
De atunci popularitatea preşedintelui a scăzut constant până la suspendarea din 2012. Iar austeritatea nu a fost singura cauză. Guvernarea Boc a fost un dezastru din punct de vedere al gestionării comunicării publice, iar unele comentarii ale preşedintelui au amplificat ostilitatea opiniei publice. Compararea sectorului public cu un obez care stă pe umerii firavi ai sectorului privat, chiar dacă adevărată în România postrevoluţionară, i-a lezat pe mulţi, iar adversarii politici au speculat cu dibăcie lipsa de tact a lui Băsescu. Aceasta a fost doar una din gafele comise de preşedinte în acei ani, o alta fiind evaluarea lefilor din învăţământ doar în funcţie de numărul de ore petrecute efectiv la catedră, profesorii enervându-se teribil când au constatat că sunt uitate orele petrecute pentru diverse planificări, planuri de lecţii şi alte activităţi ce le incumbă.
Arafat, mai tare ca Băsescu. Protestele de stradă
Ca orice reformă profundă, şi cea din sănătate a avut oponenţii ei. Printre aceştia, secretarul de stat în Ministerul Sănătăţii, Raed Arafat care se temea pentru viitorul SMURD. Într-unul dintre cele mai neinspirate momente, preşedintele a intervenit prin telefon în timpul unei emisiuni TV, în ianuarie 2012, pentru a contracara afirmaţiile medicului. Mai mult, a lăsat de înţeles că Arafat va fi demis. „Dacă un secretar de stat are ceva de obiectat, trebuie să o facă în primul rând în cadrul ministerului. Dacă are o altă poziție decât ministrul, ori pleacă ministrul, ori pleacă secretarul de stat”, a spus Băsescu.
Imediat, angajaţii SMURD i-au luat apărarea lui Arafat în stradă, însă ulterior protestele au luat proporţii de masă. Pe 13 ianuarie, circa 2.000 de oameni protestau în faţa Palatului Cotroceni cerând demisia guvernului Boc şi a preşedintelui, iar Băsescu, într-un unul din rarele momente de ezitare, a cerut Guvernului să retrag proiectul Legii sănătăţii. În zilele următoare, protestele s-au extins în zeci de oraşe, iar la Bucureşti au degenerat în violenţe între manifestanţi şi jandarmi. Băsescu a evitat să apară în public mai bine de o săptămână, iar guvernul a intrat în degrigoladă, Emil Boc demiţându-l pe ministrul de Externe, Teodor Baconschi, pentru nişte reflecţii pe blogul acestuia pe care minţile înfierbântate le-au interpretat ca jignitoare la adresa manifestanţilor. Chiar dacă dezideratul manifestanţilor era demisia lui Băsescu, au trebuit să se mulţumească doar cu cea a lui Boc, ce a plecat din fruntea Executivului pe 6 februarie 2012, precizând însă că decizia sa nu a fost luată la presiunea străzii. În locul său, Băsescu l-a numit pe şeful SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, al cărui guvern va rezista doar trei luni.
Băsescu vs. Casa Regală
Începând cu mandatul de preşedinte al lui Emil Constantinescu, relaţiile dintre statul român şi Casa Regală au intrat într-un proces de normalizare, proces care a continuat, cumva neaşteptat, şi în timpul celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu. Odată cu Traian Băsescu, lucrurile s-au schimbat. În iunie 2011, într-o emisiune TV, preşedintele a făcut afirmaţii care i-au adus un val de critici la acea vreme.
„Mareşalul Antonescu este vinovat în istorie pentru pogromul împotriva evreilor, pentru deportarea lor în Transnistria. Uităm că România avea atunci un şef de stat. Antonescu era prim-ministru. Unuia îi dăm averile, pe altul îl facem criminal de război. De ce? Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi”, a spus Băsescu vizându-l direct pe regele Mihai despre care a adăugat că a comis „un act de trădare a interesului naţional” atunci când a abdicat, în 1947.
Valul de indignare provocat nu l-a determinat pe Băsescu să-şi reconsidere poziţia. „Regret că am spus public ceea ce gândesc”, spunea preşedintele un an mai târziu, fără să retracteze vreuna din afirmaţii. În octombrie 2011, regele Mihai a fost invitat să susţină un discurs în Parlament cu ocazia împlinirii a 90 de ani. Într-un act de stupid mimetism al poziţiei prezidenţiale, reprezentanţii PDL în Birourile Permanente ale Legislativului s-au opus prezenţei regelui Mihai invocând faptul că nu mai este şef de stat astfel că nu are calitatea necesară pentru a ţine un astfel de discurs. Până la urmă au cedat, dar preşedintele Camerei, Roberta Anastase s-a eschivat de la oficiile de gazdă sub pretextul unei vizite externe, iar premierul Boc a avut şi el alte treburi. Bineînţeles că opoziţia a speculat momentul, timp de câteva zile dând impresia că tot USL-istul s-a născut monarhist.
A doua suspendare. Victorie prin neprezentare
După demiterea guvernului Ungureanu, poziţia lui Băsescu a devenit foarte precară având un guvern şi un Parlament ce-i erau ostile. În intervalul 4-6 iulie 2012, românii au asistat, mulţi dintre ei cu mult entuziasm, la trei zile de haiducie politică, în care preşedintele a fost suspendat din funcţie, preşedinţii Camerelor şi Avocatul Poporului demişi. Prin Ordonanţă de Urgenţă, Curţii Constituţionale i s-a luat dreptul de a se pronunţa asupra hotărârilor Parlamentului, astfel încât Vasile Blaga şi Roberta Anastase, daţi jos de la conducerea Parlamentului, să nu aibă nici o pârghie de contestare, în condiţiile în care Blaga fusese demis de Biroul Permanent în timp ce prezida o şedinţă de plen. Ca Ordonanţa de Urgenţă să nu poat fi contestată la CCR, a fost demis, pentru mai multă siguranţă şi Avocatul Poporului, Gheorghe Iancu, ce a fost înlocuit de mult mai docilul Valer Dorneanu. Procedeul a provocat stupoare şi consternare în mai multe cancelarii occidentale.
Imediat după suspendare, Băsescu s-a arătat încrezător că-i va bate din nou la urne pe contestatarii săi. La mai multă vreme, Cezar Preda va relata cum Băsescu şi consilierii săi de la Cotroceni le spuneau liderilor PDL care să fie strategia pentru campania de la referendumul de demitere. Democrat-liberalii au trebuit să-l potolească pe bătăiosul Băsescu şi să-i pună în vedere că e departe de a fi la fel de popular ca în 2007. De data aceasta, Băsescu a ascultat de partid şi nu invers şi a fost aleasă soluţia boicotului astfel încât cvorumul de validare a referendumului să nu fie atins. Strategia a funcţionat, spre jalea USL care s-a lamentat luni în şir pomenind exasperant cifra de 7,4 milioane, numărul celor care au votat în favoarea demiterii.
Adio PDL!
Traian Băsescu a devenit preşedintele PD într-un moment în care problema dispariţiei acestui partid se punea cât se poate de serios însă, în numai câţiva ani, a adus partidul la guvernare, iar el a devenit preşedinte al României. În aceste condiţii, pentru democrat-liberali, a devenit un idol, iar cuvântul său a devenit literă de lege. În timp, pedeliştii au început să plătească pentru păcatul cumplit al idolatriei. Propulsarea fiicei preşedintelui în Parlamentul European şi ascensiunea foarte rapidă în PDL a Elenei Udrea a dus la costuri electorale, iar impresia că Băsescu conduce de la Cotroceni partidul nu a ajutat nici ea prea mult la popularitatea PDL.
În timp însă, o parte din „garda veche” a PDL, grupată în jurul celebrei triplete BVB (Blaga-Videanu-Berceanu), a început să mârâie discret la ordinele primite de la Cotroceni. La Convenţia Naţională din 2011, Emil Boc a câştigat un nou mandat de preşedinte al PDL, cu binecuvântarea lui Traian Băsescu. Contracandidatul său, Vasile Blaga, a reuşit însă să creeze un curent în partid care privea ceva mai critic deciziile preşedintelui, grupare care şi-a luat revanşa după rezultatele dezastruoase de la alegerile locale din 2012, când l-a forţat pe Boc să demisioneze şi să-i lase locul lui Blaga. Cum nici acesta nu s-a descurcat prea bine la alegerile parlamentare din acelaşi an, a fost convocată o Convenţie extraordinară în martie 2013, la care au candidat pentru postul de preşedinte Vasile Blaga şi Elena Udrea. Băsescu a susţinut-o deschis pe Udrea şi l-a atacat pe Blaga în mai multe rânduri. De data asta însă, partidul nu l-a mai ascultat şi l-a reconfirmat pe Blaga.
Udrea a reclamat faptul că a fost furată la vot, iar Băsescu nu a stat prea mult pe gânduri în a-i lua partea. Imediat după anunţarea rezultatului şi acuzaţiile Elenei Udrea, Băsescu a postat pe Facebook un mesaj prin care anunţa ruptura definitivă de PDL. „PDL a demonstrat că poate fi ţinut pe o direcţie democratică atât timp cât a ştiut de un lider autoritar. Imediat ce au simţit că pot fi singuri, aripa FSN-istă a partidului a răbufnit, iar Convenţia de astăzi e proba că jumătate din partid e încă ancorată în năravurile FSN-ului. Adio PD, adio PDL! Azi ne-am despărţit definitiv. Luaţi-vă drumul vostru, eu îl am pe-al meu”, a spus Băsescu.
Băsescu şi Ponta, coabitare cu năbădăi
Un inventar exhaustiv al insultelor cu care s-au împroşcat cei doi de când Victor Ponta a devenit prim-ministru ar fi aproape imposibil de făcut. A doua suspendare a lui Traian Băsescu, în vara anului 2012, a doar apogeul unei relaţii constant tensionate între preşedinte şi prim-ministru. Ponta avea doar câteva luni la Palatul Victoria când prima criză majoră a izbucnit: premierul ţinea morţiş să reprezinte România la Consiliul European, iar Băsescu ţinea morţiş să nu-l lase. Ponta a obţinut o hotărâre din partea Parlamentului ce-i dădea dreptatem dar hotărârea a fost invalidată de CCR. Premierul a ignorat decizia şi s-a dus la Bruxelles pe 28-29 iunie, iar Băsescu s-a lamentat că a fost împiedicat să-şi exercite atribuţiile constituţionale. Tămbălăul iscat a ajuns şi în presa internaţională, şefii de stat şi de guverne europeni aşteptând şi ei să vadă care este reprezentatul României cu care vor avea onoarea să dea mâna.
Băsescu nu a rămas dator şi toată campania pentru parlamentare a ţinut pe jar presa şi USL-ul spunând în repetate rânduri, bazându-se pe o interpretare destul de extravagantă a Constituţiei, că nu intenţionează să-l numească din nou premier pe Ponta chiar dacă USL va obţine peste 50%. Confruntat cu o victorie zdrobitoare a USL, preşedintele a devenit mai maleabil astfel că a evitat o a treia suspendare, iminentă în cazul unui refuz al numirii lui Ponta. Mai mult, există suspiciuni solide că scandalul legat de plagiatul tezei de doctorat a lui Victor Ponta a pornit de la Palatul Cotroceni întrucât, înainte să apară în presă acuzaţiile, preşedintele se referise la premier cu apelativul „Dottore”, urmat de zgomotosul său hăhăit.
Relaţiile păreau a se fi îmbunătăţit după semnarea celebrului acord de coabitare, imediat după alegerile din decembrie 2012. Cei doi îşi delimitau mai clar competenţele, se angajau să menţină neschimbate direcţiile de politică externă şi să respcte independenţa justiţiei. Şi, oricât de ridicol ar părea, se angajau să nu se mai înjure, deşi cu ceva mai multe cuvinte. În scurtă vreme, acordul a devenit un petec de hârtie care avea doar rolul de a-l scoate din sărite pe Crin Antonescu, cel ce se opusese încheierii acordului de la bun început. Însă nici unul dintre semnatari nu a avut tăria să denunţe acordul oficial.
De altfel, idila a durat foarte puţin pentru că în februarie 2013 Băsescu şi Ponta s-au certat pe tema alocării fondurilor europene pentru România în exerciţiul bugetar 2014-2020. Premierul l-a acuzat pe Băsescu că a obţinut mult prea puţin pentru România, chiar că a sacrificat interesele României pentru a-şi achita datoriile pe care le avea la liderii europeni care l-au susţinut în timpul suspendării. Apoi Băsescu a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a bloca reducerea CAS-ului la angajator şi a denunţat „marţea neagră”, când PSD a încercat să treacă prin Parlament controversata Lege a amnistiei. Ponta nu a rămas dator şi l-a pârât pe Băsescu la CCR pentru implicarea ostentativă a acestuia în campania electorală pentru euroalegerile din 2014 în favoarea PMP-ului condus de fidela Elena Udrea.
Băsescu şi serviciile secrete, un love story fără happy ending
Când a venit la Cotroceni, Traian Băsescu a evitat să-i schimbe pe şefii serviciilor secrete, procedeu ce devenise aproape tradiţie. A aşteptat ca aceştia să facă un prim pas greşit, atunci când Omar Hayssam a fugit din România de sub nasul lor în iulie 2006. Într-o singură zi, preşedintele a primit pe birou demisiile lui Radu Timofte (SRI), Cătălin Harnagea (SIE) şi a lui Virgil Ardelean (UM 0962, cunoscut ca „Doi ş’un sfert”). Bonus, şi demisia procurorului general Sorin Botoş. Atunci Băsescu l-a numit la SRI pe Liviu Maior, pe atunci SRI, iar acesta se pare că nu l-a dezamăgit niciodată. Mai puţin noroc a avut cu SIE, unde Claudiu Săftoiu a demisionat după ce l-a luat gura pe dinainte în faţa unei comisii parlamentare şi a spus că Serviciul deţine aparatură de ascultare a convorbirilor telefonice, interceptările fiind făcute cu acordul procurorului general. Cum ambele afirmaţii echivalau cu recunoaşterea încălcării legii, Săftoiu a trebuit să demisioneze, succesorul său fiind Mihai Răzvan Ungureanu.
Ungureanu a plecat şi el de la SIE după ce a fost desemnat prim-ministru. Înlocuitorul său a fost Teodor Meleşcanu în februarie 2012. Nici de data asta Băsescu nu a fost inspirat. În cele două mandate, preşedintele a elogiat constant cele două servicii de informaţii şi a pus umărul consistent la creşterea graduală a încrederii populaţiei în spionajul şi contraspionajul românesc. Nu a existat bilanţ anual al celor două instituţii la care preşedintele să nu participe şi să le laude public pentru rezultatele lor.
Însă campania pentru alegerile prezidenţiale a schimbat radical relaţia cu SIE. Traian Băsescu a afirmat pe 13 octombrie 2014 că Victor Ponta a fost ofiţer acoperit SIE în perioada 1997-2001, fapt ilegal întrucât racolarea de magistraţi de către serviciile secrete este interzisă. Meleşcanu a infirmat aserţiunea lui Băsescu, fapt ce l-a determinat pe acesta să-l acuze public că a încercat să ascundă urmele racolării lui Ponta de comun acord cu acesta printr-o Ordonanţă de Guvern. Scandalul a avut un impact minim asupra rezultatului alegerilor, dar a ridicat problema influenţei serviciilor.
Un nou scandal a izbucnit la scurtă vreme, când au apărut pe un blog fotografii cu procurorul-şef al DIICOT, Alina Bica şi Elena Udrea, preşedintele PMP, într-o escapadă de shopping la Paris. Modul în care au fost realizate fotografiile şi momentul când au fost publicate i-au făcut pe mulţi să creadă că este vorba de serviciile secrete, cel mai probabil acelaşi SIE.
Atacul la protejata sa l-a înfuriat pe Băsescu ce a cerut explicaţii de la SRI şi SIE pentru o posibilă implicare a lor în campania electorală. „Serviciile au devenit extrem de puternice şi de performante şi tentaţia lor este să acapareze cât mai mult control”, a avertizat Băsesc la finalul celor două mandat în care a contribuit din plin la creşterea puterii lor.