Şi, totuşi, există Moş Crăciun… Nu-i aşa?

Am asistat, întâmplător, la o discuţie între membrii unei familii – cei doi părinţi şi două fetiţe, una de opt ani, cealaltă de 12… Mezina dorea să scrie o scrisoare pentru Moş Crăciun, în speranţa că acesta îi aduce, acum, când vine pe la copii, jucăriile pe care şi le doreşte. Fetiţa cea mare, cu aere de domnişoară în devenire, cu o maturitate neadecvată, cu o aciditate feroce, cu o superioritate prost înţeleasă, încerca să o convingă – avea şi argumente – că nu există, de fapt, niciun moş. Nici Moş Crăciun, nici Moş Nicolae, nici măcar iepuraşul de Paşti, nimic. Toate astea sunt copilării. Toate astea sunt doar scorneli de ale părinţilor. Căci, în definitiv, deşi mint şi se ascund sub paravanul moşilor, ei fac cadourile copiilor. Ei le cumpără, ei se deghizează în mesageri din Laponia, ei le înmânează picilor, care cred greşit în astfel de lucruri… Ei, nu moşii, niciun moş…

Am realizat, brusc, că ni se maturizează prea repede copiii. Şi că nu e drept să se întâmple astfel. Prea repede devin serioşi, scorţoşi, sceptici în ce priveşte lucrurile frumoase ale vieţii. Parcă asta era treaba unor adulţi hârşiţi de viaţă şi pragmatism, nu a copiilor care abia deschid ochii către lume. Auzi, să se ferească ei de copilărie şi să se agaţe de poalele maturităţii… De parcă e o ruşine să fii copil şi să crezi în Moş Crăciun. De parcă cel mai la îndemână lucru pe care îl au de făcut este să dea de gard cu tot ce înseamnă copilărie şi să pozeze în oameni maturi în gândire şi fapte. De parcă e cine ştie ce inginerie să fii adult. Viaţa zboară şi, chiar mai grabnic decât cred ei, vor ajunge să tânjească după vremurile când îl mai aşteptau încă pe Moş Crăciun. Nimic nu se va mai compara cu asta.

Chiar dacă, în vremea din urmă, imaginea moşului s-a comercializat teribil, el există. Poate că nu e atât de bun şi de răbdător, cum se spune că e. Poate că nu are timp, cum spun sceptici, unii, să dea roată pământului şi să ajungă la toată lumea. Poate că nu coboară întotdeauna pe hornul caselor cu sacul plin. Poate că nicio sanie – sau alt atelaj ori mijloc de transport – nu îi permite să bată viteza luminii sau a sunetului, ca deplasare. Poate că nu există atâţia reni, câţi să-i permită să dea ocol planetei în 31 de ore, cât ar fi, dacă ne referim la fusul orar si la rotaţia pământului, şi dacă opinăm că parcurge calea de la est la vest. Poate că nu are cum să facă sute de milioane de vizite pe secundă. Poate că nici măcar nu are haină roşie şi curea lată moşul ăsta care face obiectul rândurilor de faţă. Poate că nici huo, huo, huo, nu strigă în gura mare. Dar el există. Îl recunoşti după mirosul de brad din casă. După aroma cozoacului din cuptor. După fericirea şi liniştea care te-au lovit subit. După pasivitatea şi detaşarea cu care priveşti ratele la bancă şi facturile la diverse, neplătite încă. După faptul că, inexplicabil, te simţi copil. După acela că, dintr-o dată, simţi că n-ai uitat definitiv să mai speri. După zâmbetul care, aparent nemotivat, îţi inundă faţa. După minunile pe care le simţi, le auzi de la alţii, le vizualizezi în sinea ta. După, da, cadourile puse discret lângă brad. După sufletul tău. Mai ales, după sufletul tău. Căci moşul, dincolo de orice explicaţie şi logică, înţelegere şi deducţie, legendă şi mit, există în sufletele noastre şi într-ale celor dragi, de lângă noi. Şi va dăinui mereu. Va fi mereu aşa.

Învăţaţi-vă copiii să creadă în moş. Învăţaţi-i că moşul există. Învăţaţi-i că el nu moare, nu trebuie să moară, niciodată. Altminteri, vom avea copii maturi în gândire, dar fără vreo fărâmă de suflet.

Citeste si...  Cum e fiecare femeie in functie de zodie