Life

De vorba cu tiganii la satra

De vorba cu tiganii la satra

blankAm promis zilele trecute ca, din cand in cand, pentru ca nu avem nimic cu tiganii, ba chiar le recunoastem celor care au, meritele in totalitate, revenim cu un astfel de material. O facem acum, cu mentiunea ca textul de fata, sub aceeasi semnatura, a mai aparut in „Jurnalul National”.

Musafir la satra

Dacă mi-ar fi spus cineva zilele trecute, când am plecat spre satul prahovean Parepa, că mă prinde noaptea într-o şatră de ţigani, în mijlocul câmpului, aş fi râs. Eu?!? La şatră?!? Şi poate l-aş fi suspectat pe respectivul de cine ştie ce gânduri necurate, ba, mai mult, m-aş fi întrebat dacă nu cumva l-a atacat pneumonia ucigaşă sau s-a pricopsit cu vreo gripă aviară. Dacă ar fi adăugat şi că mă înfrupt din borşul şatrei, în vreme ce afară cade potop de ploaie, mi-aş fi spus că ăla cu zisul nu mai scapă. A luat-o pe arătură… Şi totuşi… Platina împuşcată a delcoului mă opreşte în câmp, departe de cel mai apropiat sat, departe şi de drumul principal, pe care trec alte maşini şi alţi şoferi, dar aproape, foarte aproape de două corturi, întinse în marginea lanului de porumb, şi de opt căruţe cu coviltir. Aici era oprită o satră de ţigani.

Satra e oprită în câmp

Cer închis, ici, colo picături rebele de ploaie. În lanurile de porumb şi de floarea soarelui, se zăresc ţărani aplecaţi pe coada sapei. Cotesc din şoseaua principală către satul Parepa, locul unde şi azi, la câţiva ani de la moartea Fecioarei Maria, se mai întâmplă minuni. Lângă drum, peste şanţ, la marginea lanului de porumb, două corturi mari şi câteva căruţe acoperite cu coviltir, în care se tot urcă ba un puradel, ba o pirandă, ba un pălărios. Nu le dau atenţie. Sunt mai impresionată de bătrânii care mânuiesc sapele lângă ei. Mai merg câţiva metri şi motorul maşinii începe să se oprească. Degeaba dau la cheie, nimic. Cobor şi, după puţinele mele cunoştinţe de mecanică, mă benoclez pe unde cred că ar fi hiba, în carburator, să văd dacă vine benzină şi dacă bobina dă scântei. Picăturile de ploaie se înteţesc, parcă. Ţăranii îşi scutură sapele şi pornesc către case, speriaţi de stropii grei şi reci. Timpul trece şi eu mă chinuiesc să înlocuiesc condensatorul la delcou, înjurând birjăreşte toată spuma cerului albastru. Dar maşina e parcă, jurată: nu porneşte şi pace. Până-n sat, destulă cale. Până la drumul principal, nu mai puţină. Îmi fac calculul că e mai bine să mă îndrept spre acesta din urmă. Pe acolo mai trec şoferi care se pricep… Atunci se sfârtecă cerul şi ploaia se năpusteşte peste pământ.

În cort, la satra

Nu tu umbrelă, nu tu fulgarin. Nu mai ştiu dacă plouă numai de sus, sau, nu cumva, stropii izbucnesc şi din asfalt. Sunt ciuciulete şi mă gândesc să mă întorc. Lângă şanţ, un bărbat în vârstă, cu o pălărie neagră, îmi face semn şi strigă la mine: “Ai ‘coa!” Mă gândesc o clipă, apoi intru după el în cortul de peste drum. Sunt în şatra de ţigani. Ne privim – tot clanul şi eu – fără să spunem nimic. Apoi puradeii se uită la pantalonii mei albi, stropiţi până sus, şi încep să râdă. Râd şi eu. Gheaţa s-a spart. Privesc atentă: nici fast, nici lux, nici bogăţie. Doar haine mizere, descusute pe alocuri, rupte şi cârpite, copii desculţi, plete încâlcite, ţigări răsucite din foi de ziar, tutun verde întins pe-o muşama, câini bătrâni şi căţelandri colcăind printre picioarele a 15-16 protagonişti. Ici, colo, ceaune, cazane de ţuică şi căldări. Unul dintre ţigani strigă ceva într-un dialect necunoscut. Bărbatul care mă chemase, râde şi-i spune pe româneşte, ca să pricep şi eu: “ Lasă caii unde sunt. Ce-o să zică românca asta de noi? Cică să-i bage la adăpost de ploaie.” Profit şi întreb dacă vor să le spun rromi sau ţigani. “Ţigani, ţigani, ce-i prosteala asta cu rromii? Ăsta ne e neamul!” Mai într-un colţ, zăresc o căldare mare, în care fierbe ceva. Aburi groşi se înalţă către vârful cortului. Observ cum, prin pânza groasă a acestuia se preling picături de apă. Cele câteva femei le evită, dar puştii se agită pe sub ele. Din când în când, o ţigancă bătrână se duce să amestece în căldare şi bombăne.: “Nu mai ghine, nu mai ghine!”

Satra are drumul în sânge

Întreb şi aflu că ţiganii sunt mai mulţi: lăutari, vătraşi, lăieţi. Ei, din cort, sunt lăieţi sau zlătari. Se ocupă cu făcutul cazanelor şi căldărilor, de aici rezultând mai multe meserii: spoitori, cositorari, căldărari, cazangii. Femeile sunt cu ghicitul. Apoi moş Gheorghe, un soi de bulibaşă, îmi spune: “Ce, crezi că nu avem şi noi căşi, ca oamenii? Avem, în regiunea Brăilei şi Galaţiului. Avem şi capre, şi vaci sure, şi mânzaţi. Ne-am aşezat la locurile noastre, dar avem drumul în sânge. Acasă, nu umblăm cu ţoalele astea. Cine le face fuste la ţigănci, zici? La croitoreasă le face muierile, este vreo două ţapene, adică la modă. Da’ o ţigancă are cam trei fuste pe ea, deodată. Aşa e la noi. Materialul e mătase sau voal. Şi cum îi mai zice? A, da, fâş. Avem de toate acasă, mâncăm şi bem bine.Dar, cum aveţi voi chef să plecaţi în conced cu maşina, aşa plecăm şi noi, cu căruţele. Ha venit, fă, băieţii ăia?” ultima propoziţie, interlocutorul meu i-a adresat-o ţigăncii bătrâne, care amesteca în căldare. Aceasta îi răspunde pe ţigăneşte, punându-şi mâinile în cap. Nu ştiu ce zice. Şi-mi trece prin cap – paranoia – că e vorba despre mine. Observ o puştoaică şi un băietan, ce-şi fac ochi dulci de la distanţă, şi-i arăt bătrânului. El râde şi-mi arată scăunelul cu trei picioare, pe care stătusem până atunci şi-mi povesteşte.

“Legea ţigănească a satrei zice că fata trebuie să fie fără pată”

Maricica şi Dofică se ia. Ea face la cules 12 ani, el e mai bătrân, are vreo 18. Părinţii şi noi toţi i-am hărăzit unul altuia. Şi ete că e cu folos. La noi, fetele le mărităm de mici. Oho, la 14 ani sunt deja femei. Ce dacă zice Evropa asta aşa şi pe dincolo… La noi aşa e! Rar dacă trece de etatea asta nemăritate, înseamnă că le-a vorbit de rău sau le-a pupat vreun gagiu. Altul decât ursitul. Au fost judecate la judecata noastră şi oropsite. Atunci le vindem la alţii. Ne dă aur sau bani. E, câţi bani…Câţi merită. Dacă e mai frumoasă, merge până la două, trei sute de milioane. Chiar mai mult. Dacă a păcătuit şi s-a întins cu vreun hăndrălău, o dăm mai ieftin, să scăpăm de ea. Legea ţigănească zice că fata trebuie să fie fără pată. Altfel, se face de pedepsire. Trebuie să se joace cămaşa, se arată la părinţi, la tot neamul. Băieţii sunt mai focoşi, dar pe ei nu-i pedepseşte legea noastră. Când unul ia o fată cu japca, atunci e judecat şi pică din rangul nostru. Ăştia doi e în dragoste. Ian dansează, Maricuţă, să vadă şi rumânca ce neam suntem noi.” Fără muzică, fetişcana cu picioarele desculţe, cu trupul neformat, cu pletele prinse cu “galbeni” de aramă zornăitori, încinge un dans îndrăcit.

Casetă

Găina golaşă, spaima ţiganilor din satra

Zarvă, gălăgie, brambureală. Câţiva puştani, uzi până la piele, se luptă cu nişte găini. Ele cotcodăcesc, ei le chinuiesc. Toate femeile se năpustesc pe ele. Înţeleg că le taie. Întreb dacă sunt ciordite şi nu mi se răspunde. În schimb, bătrânul mă invită la masă. Ţiganca bătrână se strâmbă: “ Dă-o-n halea, nu vezi că e sclifosită? “ Apoi, se pune pe făcut mătănii. “Piei, satană!” Se aud alte sunete, disting benc sau beng şi cer lămuriri. “Dracii de băieţi au adus o găină golaşă. Duce-s-ar pe pustii! Nu e bine, că ne face strigoi când murim. Dă-i drumu’-n hălea, să se ducă!” Găinile sunt jumulite, spălate, aruncate în căldare, care tăiată, care întreagă. Imaginea nu e prea atractivă, dar miroase, dincolo de tot, frumos. Toţi câţi mă bagă în seamă, sunt convinşi că nu mănânc la masa lor. Ce-i drept, şi eu mă îndoiesc. Mă şi întreb ce ar putea să scrie în concediul medical, pe care îl voi depune la ziar, după ospăţ.

Casetă

La drum de la satra

Moş Gorghe, cum îi spune bătrâna, îmi zice: “ Dacă mănânci un borş cu noi, îţi fac maşina să te duci. Toţi băieţii mei are acasă maşini şi mandea le repară pe toate. Eşti băftoasă cu mine. Plecăm şi noi, nu înnoptăm aici. Legăm câinii la codirle, caii ăştia costelivi la căruţe şi duşi suntem. O luăm pe din contra, unde suntem acum.”

Borşul a fost gustos, maşina avea platina împuşcată, iar ţiganii au plecat cu şatra mai departe. Eu pun punct aici. La revedere, satra!

blank