Dezvăluiri incredibile în singurul interviu de televiziune acordat vreodată de generalul Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii, realizat anul trecut de ziaristul Cristian Unteanu.

Este mărturia-testament pe care Iulian Vlad a decis să fie vizionată doar după moartea sa.

„Este o relatare de nepreţuită valoare asupra sfârşitului unei epoci şi a unei întregă clase conducătoare, cu amănunte absolut senzaţionale şi niciodată ştiute public până acum, o relatare când profund emoţională, când calmă, câteodată chiar detaşată. Dar, în orice caz, este o pagină de istorie care nu trebuia să lipsească pentru înţelegera climatului şi evenimentelor din Decembrie ’89”, spune jurnalistul Cristian Unteanu, cel care realizează emisiunea „Realitatea Geopolitică” la Realitatea TV.

Prima parte a interviului cu generalul Iulian Vlad a fost publicată joi, 21 decembrie, pe Adevarul.ro:

Cristian Unteanu: Începem de la un moment-cheie: celebra întâlnire din Malta, din 2-3 decembrie 1989, dintre Mihail Sergheievici Gorbaciov şi George Bush tatăl. Fabulos mi se pare că raportul semnat de dumneavoastră, raport olograf, semnat şi parafat de generalul Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, adresat preşedintelui României Nicolae Ceauşescu, privind problemele ce urmau a fi abordate în cadrul întâlnirii de la Malta. Anunţaţi în raport inclusiv reunificarea Germaniei, inclusiv că există un acord între cele două puteri pentru a redefini sferele de influenţă. A ajuns acest raport la el? De ce n-a făcut nimic?

Generalul-colonel Iulian N. Vlad: Rapoartele de acest fel întotdeauna i le înmânam personal. Erau mai multe modalităţi pe care le utilizam în informarea şefului statului, de la informările verbale, în chestiuni care necesitau o maximă urgenţă, apoi erau informările care se făceau prin buletinele de informaţii, cum se fac de fapt peste tot, şi erau aceste note, rapoarte olografe, care aveau drept obiect probleme dintre cele mai importante şi asupra cărora era necesar ca şeful statului să reflecteze. Era, deci, un sistem care devenise o regulă şi a funcţionat fără reproş.

Fără reproş ca sistem. Dar ca finalitate?

Este o chestiune pe care trebuie să o discutăm de principiu. Instituţia pe care am condus-o eu, la fel ca toate celelalte de acest fel existente în lume, avea datoria să culeagă informaţii care să privească interesele statului. Informaţii care să contribuie la apărarea ţării, să previzioneze eventual evenimente. Dar hotărârile în baza acestor informaţii le ia cel care este îndrituit să o facă – preşedintele, adică şeful statului, sau guvernul.

Aici era vorba despre schimbarea paradigmei politice în lume. De ce nu a reacţionat?

Au fost informaţii – acesta este numai un exemplu, dar au fost şi alte rapoarte cu informaţii foarte importante şi de stringentă actualitate. Din păcate, în unele cazuri nu au fost luate în calcul. Ar fi absurd să calific un mod sau altul de a fi fost tratate, dar cert este că ele nu s-au finalizat aşa cum ar fi trebuit. Problema trebuie s-o vedem în ansamblul stărilor de lucruri care existau la acea dată şi mai cu seamă la cele care se prefigurau. Pentru că erau limpezi şi pentru oameni mai puţin informaţi sau care să nu fi operat cu asemenea instrumente să-şi dea seama că se petrece ceva grav în lume. Atât cât se putea informa românul la vremea aceea şi, din păcate se informa puţin, pentru că posibilităţile lui de informare erau limitate. Ceauşescu n-a ieşit să facă declaraţii pe baza informaţiilor pe care le-a primit. Trebuia să acţioneze într-un fel sau altul. Cum? E foarte greu de spus.

Şi anume?

Sigur, România, până la un anumit timp, a considerat că aliaţii cei mai importanţi pe care poate şi trebuie să se bizuie în orice împrejurare sunt Uniunea Sovietică şi celelalte ţări membre mai cu seamă ale Tratatului de la Varşovia sau toate celelalte ţări socialiste. În decembrie 1989, România nu se mai putea bizui pe apărarea Uniunii Sovietice. Ba dimpotrivă. Uniunea Sovietică proferase ameninţări la adresa României încă demult, de la ocuparea Cehoslovaciei. Ba chiar se luase o anumită hotărâre atunci, dar, datorită mai cu seamă intervenţiei unor prieteni pe care-i avea România la timpul acela, Uniunea Sovietică n-a dat curs intenţiilor ce le avea şi cu privire la România.

Citeste si...  Rosesti la ideea de a merge intr-un sex-shop? Reaprinde pasiunea chiar de astazi cu aceste jucarii

Care erau acei prieteni în epoca Cehoslovacia?

Este foarte important acest lucru. Cel mai prompt dintre prietenii de atunci ai României, care a intervenit la foarte scurtă vreme şi intervenţia a fost foarte oportună, a fost China. Guvernul chinez atunci a declarat deschis că, în cazul în care Uniunea Sovietică intră în România – ocupase deja Cehoslovacia –, China va pătrunde pe teritoriul sovietic. Prin Manciuria şi prin alte părţi. În al doilea rând, un mare prieten al României a fost generalul De Gaulle. Am avut prilejul să-i fiu în apropiere mai cu seamă în timpul vizitei pe care a făcut-o în România. Şi am fost alături de şeful statului român şi de şeful statului francez în drumurile pe care le-a făcut în ţară şi am ascultat care au fost sfaturile pe care De Gaulle i le-a dat lui Ceauşescu. Şi în al treilea rând, declaraţia preşedintelui Johnson (n.r. – preşedintele SUA Lyndon B. Johnson), care, de asemenea, a atenţionat ferm că, în cazul în care Uniunea Sovietică intră în România, Statele Unite ale Americii vor acţiona în consecinţă.

Revin la raportul din 1 decembrie 1989. Aţi spus acolo ceva care mă leagă direct de povestea dumneavoastră. Atunci am avut aceşti aliaţi, printre care Statele Unite. În schimb, dumneavoastră spuneaţi în raport citez: „Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi va solicita ca şi URSS să acţioneze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier“. Avertisment direct de război.

România avea foarte mare nevoie de importurile acestea care se făceau din URSS. Şi deci sfatul preşedintelui Americii pentru partea sovietică era să acţioneze în consecinţă şi să constrângă România să cedeze într-un fel sau altul. Ceauşescu a făcut o greşeală politico-diplomatică importantă. El a denunţat unilateral clauza naţiunii celei mai favorizate, pe care America o oferise României. Adică în relaţiile economice se lucra conform prevederilor acestei clauze. America s-a simţit ofensată şi probabil că Ceauşescu n-a intuit cât de grave ar putea să fie urmările şi în plan politic. Pentru că, în plan economic, într-adevăr: ai renunţat la nişte avantaje pe care ţi le oferea această clauză. Dar în plan politic, pierderile erau cu mult mai mari.

Credeţi că, în negocierile de la Malta, România a fost dezavantajată, pe o poziţie slabă, de ţintă?

Nu, România era deja condamnată. Şefii statelor, când se întâlnesc să ia nişte decizii au deja hotărârile pregătite. Şi pregătirea se face la alte niveluri, iar acolo doar se consfinţesc. Pentru România ce mai urma? Pentru că se răsturnaseră deja nişte regimuri. Cădeau ca un castel de cărţi de joc: unul după altul.

Aşa a fost în luna decembrie 1989… A fost o lună a răsturnărilor, a prăbuşirii sistemului socialist.

După ce am văzut această schimbare care condamna România la o trecere violentă de putere, în lipsa unei înţelegeri minimale din partea lui Nicolae Ceauşescu, vă propun să ne referim la discuţiile de la Moscova după summitul de la Malta. Cine făcea parte din delegaţie alături de Nicolae Ceauşescu?

Înainte de a vă da răspuns la această întrebare, trebuie să vă spun că în 1989, în împrejurările date, apropo de ceea ce se întâmplase în timpul în care Uniunea Sovietică a cucerit Cehoslovacia, iar România a primit acel sprijin generos din partea a trei mari puteri, Nicolae Ceauşescu nu mai era una şi aceeaşi persoană. Nu e vorba numai de ceea ce se poate întâmpla odată cu trecerea anilor. Ceauşescu era aproape complet schimbat.

Mai multe pe Adevarul.ro.