Sunt ciudaţi cei care la prima emoţie îşi aruncă vieţile în aer şi fug ca nebunii. Dragostea nu e aşa! N-am înţeles niciodată de ce oamenii se lasă pradă sentimentelor. Se iubesc atât de mult, încât a ascunde ceea ce simt e o dovadă de respect. Mi se par ciudaţi cei care la prima privire îşi aruncă vieţile în aer şi fug ca nebunii. Dragostea nu e aşa. Cu cât faci gesturi mai dificile, mai nebuneşti, cu atât mai repede se întorc împotriva ta. 
Dacă din cauza unor sentimente frumoase alţi oameni suferă, acele sentimente nu mai au nicio valoare. E unul dintre motivele pentru care, la maturitate, trebuie să-ţi ţii emoţiile în frâu. Să te obişnuieşti să iubeşti fără a poseda şi fără a provoca durere în jurul tău. Mă fascinează atât bărbaţii cât şi femeile care au vieţi interioare bogate, care au tăria de a nu-şi exprima sentimentele, care au tăria de a-şi păstra echilibrul chiar dacă în sufletul lor, uneori, se strâng amintiri, emoţii, întâlniri, chiar dacă, uneori, se visează în altă viaţă. Această lipsă de putere creează multe dezastre în jur. Nimeni nu se mai sacrifică pentru fericirea copiilor, nimeni nu mai ţine cont de cel de lângă el, de familie, de cei apropiaţi. La prima dorinţă aruncă totul în aer şi aleargă spre o presupusă fericire despre care nu ştie nimic.
O dragoste adevărată are nevoie de timp, de forţă, are nevoie de aşteptare şi, mai ales, are nevoie de linişte, de detaşare, are nevoie ca tot ce a făcut-o până atunci să nu se împlinească să nu mai aibă nicio semnificaţie, iar legătură de iubire să răsară ca o floare de cactus în mijlocul unui deşert. O dragoste adevărată s-ar putea să nu se împlinească niciodată, iar cei doi vor trăi cu această neîmplinire şi durere în suflet pentru totdeauna. Această suferinţă îi va face mai buni, mai înţelegători.