Mulţi specialişti spun că există dovezi clare despre existenţa reală a lui Iisus Hristos la începutul primului mileniu al erei creştine. Dincolo de relatările Biblice, există menţiuni clare şi în operele autorilor antici păgâni.
Iisus Hristos este figura centrală a creştinismului. Odată cu el s-a născut religia care a ajuns să domine o bună parte din glob şi totodată să schimbe definitiv istoria. Până şi cronologia are ca punct fundamental existenţa lui Iisus Hristos.
Până în secolul al XIX-lea nimeni nu se îndoia de faptul că Iisus Hristos a fost o persoană reală şi că a trăit chiar în anul 1 al primului mileniu, în zona Israelului de astăzi. Odată cu eliberarea gândirii filosofice şi istorice de influenţele cutumelor de gândire medievală puternic influenţate de religie, au început şi îndoielile cu privire la existenţa reală a acestui simbol fundamental, al creştinismului. Mai mult decât atât odată cu dezvoltarea noilor curente de gândire, mai ales a celor ateiste sau agnostice, existenţa lui Iisus Hristos a fost contestată. Sunt însă numeroşi specialişti care susţin că există dovezi, mai ales documentare privind existenţa istorică reală a lui Iisus Hristos.
Iar dovezile nu sunt de origine creştină, ceea ce le conferă mai mare credibilitate. Noul Testament, principala sursă biografică despre viaţa lui Hristos Evident, faptele şi viaţa lui Iisus Hristos sunt cel mai bine tratate în Biblie, mai precis în Noul Testament, care este o compilaţie a patru autori, Luca, Marcu, Matei, Ioan numiţi cei patru evanghelişti. Aceştia descriu, cu diferenţe minore, viaţa lui Iisus Hristos, din postura de martori oculari.
Evident, există şi contestatari ai autenticităţii evangheliilor, unii, de exemplu, spunând că cea mai veche dintre acestea, după Matei, ar fi fost, de fapt, anonimă şi că nu ar fi fost scrisă de un martor ocular. De partea cealaltă, sunt cei care aduc dovezi privind autenticitatea scrierilor evangheliştilor, inclusiv celei a lui Matei. De exemplu, episcopul de Ierapolis, citat de Eusebiu din Cezareea, pomenea în secolul al II-lea d. Hr despre această evanghelie, menţionând clar şi autoriul. Ea ar fi fost scrisă în aramaică. Alţii spun că, de fapt, Evanghelia lui Marcu a fost prima şi că a fost scrisă tot în aramaică. Majoritatea specialiştilor cred că evangheliile au fost redactate între anii 70 şi 86 d Hr.
Sunt însă şi cei care cred că prima evanghelie a apărut imediat după anul 60 d. Hr. Dincolo de scripturi există o posibilă referinţă la existenţa lui Iisus Hristos şi într-o carte sfântă a evreilor, şi anume în papirusurile descoperite în 1940 la Marea Moartă, scrise între 150 îHR şi 70 d Hr, unde apare menţionat un ”învăţător al binelui şi vieţii întru bine”. Pentru unii, învăţătorul este Iisus Hristos. Evident există şi numeroşi contestatari. Un cronicar evreu, prima mărturie ne-creştină despre Iisus Prima dovadă documentară a existenţei lui Iisus Hristos în afara textelor religioase îi aparţine unui evreu romanizat.
Este vorba despre cunoscutul autor antic de limbă latină Flavius Josephus. Acesta a trăit în perioada 47-100 d. Hr şi a scris, printre altele, lucrarea ”Antichităţi iudaice”. Aici îl pomeneşte pe Iisus Hristos. ”Era în acele vremuri un om înţelept numit Iisus. Este drept să-l numim om, pentru că era un izvor de lucruri minunate, un învăţător atât de bun încât oameni primeau adevărul cu plăcere. A atras de partea lui pe mulţi evrei, dar şi pe mulţi dintre cei numiţi gentiles. El era Hristos şi atunci când Pilat, la sugestia celor puternici din rândul nostru, l-a condamnat la moarte pe cruce, cei care l-au iubit de prima dată nu l-au abandonat, aşa că le-a apărut lor în viaţă, a treia zi, aşa cum profeţiii au proorocit. Aşa că tribul numit al creştinilor, după dânsul, trăieşte şi astăzi”, scria Flavius.
Iisus în istoriile romanilor Numele lui Iisus apare şi în lucrările autorilor latini, unii dintre ei chiar ostili creştinilor. Tacitus scria în ”Anale”, în anul 115 d. Hr., că prefectul roman Pontius Pilat l-a executat pe Iisus Hristos. ”Cristus, de unde vine şi numele creştinilor, a fost condamnat la crucificare în timpul domniei lui Tiberius, fiind trimis la moarte de către procuratorul Pontius Pilat”, scria Tacitus. Un alt istoric roman, Pliniu cel Tânăr, guvernator al Asiei Minor scria într-o scrisoare către împăratul Traian în anul 112 d Hr. ”Creştinii se întâlnesc în anumite zile orânduite, înainte de ivirea zorilor şi cântă imnuri lui Hristos, ca unui zeu, şi se leagă cu jurământ solemn, să nu facă fapte rele, fraude, adulter, să mintă sau să nege adevărul”, scria Pliniu. Suetonius, la rândul său, scria că în timpul împăratului Claudius a fost alungată din Roma o comunitate de evrei care ”făcea probleme fiind instigată de învăţăturile lui Hristos”.