Exclusivitate

Semne ale creştinismului timpuriu în… Muntele Athos din Buzău

Desigur, nu se numesc astfel – strict, la obiect – munţii despre care vorbim. Este doar o metaforă jurnalistică, dar o metaforă necesară. Chiar dacă omenirea nu are foarte mare imaginaţie în materie de nume, există, din punct de vedere al denumirii, un singur Munte Athos. Dar munţii despre care amintim acum, aici, au, din punct de vedere religios, istoric şi nu numai, aceeaşi importanţă ca acesta. Este vorba despre Munţii Buzăului – cu precădere despre masivul Crucea Spătarului – care au săpate în piatra lor urme vechi, zic specialiştii, de aproape 1700 de ani, cum ar veni, din anii de început ai creştinismului. Între localităţile Bozioru şi Colţi din judeţul Buzău există, nebăgate în seamă, nepuse pe deplin în valoare, am zice chiar neştiute, chiar şi de locuitorii zonei, mai multe peşteri în care primii misionari şi-au lăsat întipărită în piatră, trecerea.

Mister de 1700 de ani

Crucea este cunoscută omenirii cu mult înainte de apariţia creştinismului. Mulţi dintre condamnaţii la moarte erau – ca şi Iisus, de altfel – răstigniţi pe cruce. Deşi poate părea de necrezut, există, după cum spun cunoscătorii, aproape 400 de tipuri de cruci, trei dintre acestea fiind mai cunoscute. Este vorba despre crucea în formă de T, cunoscută drept Crucea Tau, una de acest fel fiind folosită pentru răstignirea Mântuitorului, despre crucea catolică sau latină, care are braţele inegale şi este cea mai răspândită la acest moment şi despre crucea ortodoxă sau greacă, cu toate patru braţele egale, care a devenit simbol al Crucii Roşii. Ca simbol creştin, crucea apare cam în urmă cu 1700 de ani. Ei, bine, în Munţii Buzăului, în peşterile săpate cu trudă şi migală, se găsesc mai multe feluri de cruci. Masivul Crucea Spătarului este, prin multele chilii pe care le ascunde în măruntaiele sale, o adevărată tainiţă. Tainic – sau poate că nu, dacă tot vorbim despre cruci – îi este şi numele. Se spune că ele, chiliile boltite discret în peretele muntelui, ascundeau în anii de început ai creştinismului, pustnicii şi misionarii veniţi pe plaiurile de la Nord de Dunăre ca să propovăduiască printre strămăşii noştri credinţa în Hristos. Numai astfel, istoricii pot explica – pe lângă litere chirilice şi greceşti, dar şi nişte semne ciudate despre care se crede că ar constitui un alfabet al locului, încă necunoscut – existenţa crucilor scrijelite din aceste hrube. Nu este un singur fel de cruci, şi nici la aceeaşi dată inscripţionate, ceea ce denotă faptul că, în timp, prin misterioasele peşteri – dar săpate, după cum afirmă specialiştii, de mâna omului, nu de capriciile naturii – s-au tot perindat pionierii creştinismului. De altfel, săpată tot în piatra muntelui Crucea Spătarului s-ar fi aflat bisericuţa Sfântul Iosif. Bisericuţă, dacă ne gândim la dimensiunile bisericilor de azi, e prea mult spus. E un termen mult prea pompos pentru ceea ce reprezenta atunci, în urmă cu 1700 de ani, aceş sfânt lăcaş. O hrubă mai acătării, să-i spunem, de doar câţiva metri pătraţi, dar unde misionarii se simţeau bine şi se puteau desfăşura în voie. Altarul de piatră din interior stă şi azi mărturie a acelor vremuri. Primul care a fost atras de vestigiile rupestre din Munţii Buzăului a fost, prin anul 1870, Alexandru Odobescu, istoric şi scriitor al secolului al XIX-lea. Acesta a făcut serioase cercetări şi a ajuns la concluzia că suntem, prin existenţa cavernelor tenebroase de la Crucea Spătarului, deţinătorii unei adevărate pagini de istorie. Păcat că nu ne dăm silinţa să o citim cum trebuie. Nici măcar printre rânduri nu ne spetim să citim… Oare cine erau misionarii aceia? Ce poveşti aveau ei? Cum au ajuns să creadă în Hristos? De ce au ales ţinuturile de la Nord de Dunăre? Nu putem să ştim. Misterul crucilor săpate în pereţi de hrube aşteaptă să fie, la un moment dat, descâlcit. Până atunci, să luăm existenţa lor ca un fapt.