Actualitate, Featured

Nouriel Roubini critică vehement planul de refacere al UE

Planul franco-german de mutualizare a datoriilor statelor UE și pentru refacerea economică a Europei a fost comparat de unii analiști cu acordul economic din 1790 dintre Alexander Hamilton și Thomas Jefferson privind împrumuturile publice, acord care a ajutat la transformarea SUA dintr-o confederație cu un guvern central cu atribuții reduse într-o adevărată federație politică.

Nouriel Roubini și Brunello Rosa nu sunt de acord cu această interpretare și atrag atenția asupra neajunsurilor și riscurilor acestui plan UE, într-un articol publicat de Project Syndicate. Orice acțiune comună a UE este îmbucurătoare, însă planul de răspuns la criza covid19 nu reprezintă o detașare clară față de situația precedentă. Noul fond pentru refacerea Europei este departe de mult așteptata mutualizare a datoriilor și riscă să nu fie deloc atrăgător din punct de vedere politic și inadecvat sub aspect economic, avertizează Roubini.

”Săptămâna trecută, Comisia Europeană și-a expus planul care să ajute țările europene să treacă de o criză covid19 de proporțiile Marii Depresiuni. Comisia a plecat de la recenta propunere franco-germană și a cerut crearea unui fond de 750 de miliarde de euro (500 de miliarde vor fi distribuite sub formă de granturi, iar 250 de miliarde sub formă de împrumuturi).

Banii distribuiți prin acest așa-numit plan ”Next Generation EU” vor merge către programele UE, pentru atingerea obiectivelor Comisiei, inclusiv agenda economiei digitale și agenda ecologistă. Comisia va lua aceste fonduri de pe piețele financiare, emițând obligațiuni pe termen lung, iar aceste eforturi vor fi susținute de o serie de majorări ale unor taxe, precum cele pentru emisiile de dioxid de carbon, pentru serviciile digitale și alte domenii ale comerțului supranațional.

Suntem printre puținii comentatori care au anticipat că UE va oferi un plan mult mai ambițios decât se așteptau majoritatea actorilor de pe piețe și a analiștilor. Însă i-am sfătui pe decidenții UE să rămână realiști în ce privește lucrurile ce pot fi realizate pe moment. Este prematură celebrarea unui ”moment hamiltonian” al mutualizării datoriilor UE.

La cum arată lucrurile, UE este încă uniune incompletă a transferurilor în care resursele (umane, fizice și financiare) se mișcă de la periferie spre centru – adică spre Marea Britanie și spre Germania. În mod ironic, unul dintre acesti doi poli de atracție, Marea Britanie, a decis să părăsească UE, pentru a pune capat fluxului de imigranți. Odată cu Brexitul, care s-a produs oficial pe 31 ianuarie, a început un proces de dezintegrare a UE.

Optimiștii cred că, odată cu ieșirea Marii Britanii, va apărea o UE mai unită. Însă această predicție este prea optimistă. Până la urma, Marea Britanie nu a fost o piedică atât de mare în calea integrării, cât o scuză folosită de alți membri reticenți pentru a evita o apropiere prea mare. Spre exemplu, Marea Britanie nu a blocat schema de asigurare a depozitelor bancare, care era necesară pentru realizarea uniunii bancare în zona euro. Germania este cea care a avut onoarea de a realiza acest blocaj.

Odată cu ascensiunea partidelor populiste în Europa, a devenit limpede că următoarea criza va fi o amenințare existențială pentru UE. UE trebuie să demonstreze acum că este capabilă să încheie procesul de integrare. Altfel, UE s-ar putea confrunta cu un ”moment jeffersonian”, de întoarcere la o formă de confederație, cu cedarea a cât mai puțină suveranitate.

În fața acestui pericol, Franța și Germania au elaborat un plan pentru a reduce din consecințele economice devastatoare ale pandemiei. Propunerea lor are mai multe merite, însă Alexander Hamilton ar fi nemulțumit de ea – și pe bună dreptate. Pentru început, obligațiunile europene propuse nu sunt însoțite de garanții comune și nu pot fi echivalate cu o adevărată mutualizare a datoriilor. George Soros a propus varianta obligațiunilor europene perpetue, sau Consols, însă nici ele nu ar rezolva problema. Și, în orice az, dacă fondurile nu vor fi valabile în această vară, s-ar putea să fie prea târziu petru țările cele mai lovite, precum Italia, Grecia și Spania, pentru care urmează și un sezon turistic groaznic.

Mai mult, neîncrederea dintre ”cei patru zgârciți” (Austria, Danemarca, Olanda și Suedia) și presupușii ”cheltuitori” din sud (inclusiv Spania, Italia, Grecia) rămâne puternică și este greu de imaginat o soluție pe termen lung. O decizie recentă a Curții Constituționale a Germaniei a transmis un mesaj important instituțiilor europene despre lucrurile la care ar trebui să se aștepte. Deși decizia va fi respinsă de Curtea Europeană de Justiție și va fi nesocotită de Banca Centrală Europeană, trebuie spus că BCE se apropie de limitele sale de acțiune.

Germania va trebui să ofere o garanție fiscală pentru UE prin banii contribuabililor germani sau să permită instituțiilor UE să furnizeze suficiente garanții comune (pornind de la bugetul zonei euro) pentru întreaga uniune monetară. Dacă planul de refacere propus de UE va putea să revitalizeze bugetul zonei euro – în special funcția sa de stabilizare, asupra căreia nu s-a căzut de acord niciodată – am avea de-a face cu o realizare cu adevărat semnificativă.

Odată ce a semnat planul comun cu Franta, probabil că Germania și-a dat seama că nu poate spune ”nein” și la garanțiile monetare, și la cele fiscale (uniunea fiscală și uniunea transferurilor de care vorbeam mai sus). Euro are nevoie de ambele pentru a supraviețui. Însă chiar și cu aceste garanții, rămân întrebări extrem de importante, printre care și sustenabilitatea datoriei publice a Italiei. Italia ar trebui să facă eforturi uriașe pentru a-și relua creșterea economică și a-și reface competitivitatea, ceea ce este foarte greu acum, când turismul este compromis.

În mare, deși abordarea europeană comuna a crizei covid19 este un pas în direcția bună (cu siguranță mai bun decât nimic), sunt puține motive care să ne facă să credem că UE va ieși din tradiționala ei confuzie. Dacă liderii UE pot să împiedice o prăbușire imediată a proiectelor UE și ale zonei euro, atunci vor evita costurile economice, sociale și politice enorme ale unei dezintegrări europene. Însă un răspuns care reflectă vechea inerție va lăsa Europa prost pregătită pentru lumea post-covid, unde alte economii continentale importante – SUA, China, India – vor lua cele mai importante decizii strategice și economice.”

blank