România, ţara cu preşedinţi Eşti; ultimul, cel mai hulit dintre pământeni

Să fie întâmplare? Să fie scris la cele sfinte ale ţării? Să fie aşezarea de planete? Să fie, pur şi simplu, faptul că aşa avem noi, românii, nume care se termină în Escu? Să fie ceva din toate astea, ori din altele, de avem, de prin ‚65, încoace, numai preşedinţi al căror nume se termină cu Escu? Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu… Cu „vici” n-am avut, şi nici cu „anu”, deşi nu ducem lipsă, noi, românii, şi de astfel de nume. Poate că de aia n-a ieşit, când s-a crezut că a ieşit, preşedinte Geoană. Nu era în tipar. Nu era în ton. Nu ducea mai departe epopeea Eştilor din fruntea ţării. În afara escului din coada numelui pe aceşti patru mari bărbaţi ai ţării îi mai leagă ceva? Îi mai uneşte şi altceva? O primă vedere arată clar că, la temperament nu seamănă, la educaţie nu, la prestanţa politică nu, la ochi şi la sprâncene, de asemenea, nici nu seamănă, nici nu răsare unul cu altul. Poate doar faptul că s-au format ca structură politică, şi nu doar, în anii comunismului. Chiar faptul că au fost, la rându-le, comunişti, mai mult sau mai puţin la vedere, mai mult sau mai puţin sub acoperire. Şi, cu cât mă gândesc mai mult şi analizez mai mult, şi privesc mai pătrunzător în forurile interioare ale celor patru Escu ai noştri, constat o vădită asemănare între primul, Ceauşescu şi ultimul, Băsescu. Şi, nici măcar nu o observ doar eu, ca să îmi atribui merite de fin observator… Este vorba despre faptul că despre cei doi se vorbeşte ca despre nişte dictatori. Primul, fără putinţă de tăgadă, ultimul în maximă devenire. În DEX cuvântul dictator are următoarea explicaţie: persoană care dispune de puteri politice nelimitate, care are o conduită autoritară, care îşi impune voinţa cu orice preţ. Vă sună cunoscut? N-o să rememorăm acuma toate cele care îl indică şi îl consacră pe Băsescu astfel. Dar aviditatea de putere, cameleonismul, ambiţia, pozatul şi chiar exersarea virilismului în politică, populismul, gafarea, lipsa de maniere, mahalagismul ţăţesc, narcisismul politic, fac din el nu doar un om politic decis şi care nu ştie şi nu poate să ezite în diferite situaţii. Ci, singura, unica persoană – crede asta cu obstinaţie – care ştie tot, are drept la tot, decide tot, e, cum ar veni, Dumnezeu pe pământ. Numai voinţa lui, a celui mai bun, mai deştept, mai corect, perfect absolut, într-un cuvânt, contează, nu legi, nu constituţie, nu cei din jur, nimic şi nimeni. Băsescu n-a înţeles, din păcate pentru el, că era doar preşedinte al României şi şi-a depăşit de foarte multe ori atribuţiunile. Acest lucru l-a adus în situaţia de a fi, cu preponderenţă în ultima perioadă, mai hulit, mai înjurat, mai judecat decât toţi Eştii care au fost preşedinţi ai României în diferite momente. Mult mai mult decât a fost hulit şi înjurat chiar Ceauşescu! Iliescu, controversat şi el, nu îl egalează pe Băsescu. Iar Constantinescu, care a fost doar şters şi palid ca prestanţă, dar onest cu ţara, nici atât. Când Tudor Muşatescu îl crea pe Escu, personajul său din piesa cu acelaşi nume, în fapt, personaj cu vechime, fiul lui Spirache Necşulescu din „Titanic Vals”, nu s-a gândit că, peste ani, un alt Escu, Băsescu, va şti să joace atât de bine cartea martiriului mai bine de 20 şi ceva de ani, vreme în care să-i prostească atât de tare pe cei mai mulţi dintre noi. Dar, cum orice mască pică până la urmă, cum orice văl se ia de pe ochi la un moment dat, cum orice mămăligă explodează, şi Escu din coada listei noastre de preşedinţi şi-a dat arama pe faţă. De fapt, a văzut-o, în sfârşit, poporul, sub masca aceea cu pospai aurit, cu aură de Dumnezeu. De aceea, s-a ajuns la scoruri astronomice la alegerile parlamentare de la începutul lunii decembrie. Lumea a votat, strict, împotriva lui Băsescu, pe care îl vede şi îl percepe ca fiind una cu PDL, ARD şi alţi leoparzi vopsiţi în culori cărora le-am uitat numărul. Escu Băsescu nu mai are trecere la popor, nu mai este prizabil, nu mai place, nu mai trece sticla. Din ceea ce era odată – 2004 nu e chiar atât de îndepărtat şi Băsescu la acel moment era, realmente, pe coasta valului, bucurându-se de o popularitate maximă – a rămas doar o umbră palidă. Mai are, teoretic şi legal, doi ani de mandat la Cotroceni. Nu ştim cum istoria îşi va mai scrie cursul. Dacă îşi va încheia mandatul, dacă o altă suspendare, a treia, nu bate în vreo uşă. Cert este că, după Escu Băsescu se pregăteşte să devină preşedinte Crin Antonescu. E drept, şi Mihai Răzvan Ungureanu, care speră că 2014 va fi cel mai frumos an pentru toată românimea din lume, dar în logica faptelor de până acum, pare că acesta, frenetic au ba, nu se încadrează. Nu este pe calapod. Nu e în tipar. Nu e din filmul cu Eşti ai României. Şi, cum deocamdată îl avem pe Escu Băsescu preşedinte, să lăsăm să vină – şi să treacă – sărbătorile, fără să mai iscăm în noi furtuni de huleală şi dispreţ. Să ne fie Crăciunul tihnit şi îmbelşugat. Avem deja pe cuget unul stropit cu sânge şi durere. Apoi, om mai vedea ce-o mai fi…