Reforma PSD de care vorbea Iohannis, acum vedem, însemna iohannizarea PSD prin urcarea sereizaților din partid la conducerea lui. Planul a mai fost încercat prin Grindeanu, dar a eșuat. Un semiplan a fost, apoi, condus fără vlagă de Tudose, un premier complexat de Dragnea la fel de mult ca și de Iohannis.
Dăncilă a refuzat orice alt plan decât acela prin care ea urma să intre în turul doi al prezidențialelor. La ce bun? Abia acum înțelege al treilea premier dragnist că în PSD există un puternic curent care vrea armistițiu în războiul cu Iohannis.
În fapt, Iohannis vrea capitulare fără condiții. Ce înseamnă asta? Simplu: un președinte PSD care să nu mai facă gesturi anti-iohanniste.
Pragmatic, după 26 mai și după 24 noiembrie, la ce ar mai folosi astfel de gesturi?
Pentru mulți observatori neutri, este de neînțeles cum a putut coborî acest partid de la 3,5 milioane de voturi în 2016 la… 3,5 milioane de voturi în 2019! Totul e o chestiune de percepție și propagandă. PSD stagnează la 3,5 milioane de voturi de trei ani.
În acest timp, Iohannis a avut o strategie care a reușit să valorifice la maximum curentul istoric (și isteric) de ură anti-PSD și l-a valorificat în așa fel încât chiar și pesediștii au început să creadă că ar fi nevoie să devină obedienți față de președinte.
De ce? Ca să nu pară că ar fi un scor dezastruos? Nu, desigur. Ci ca să scape de tirul propagandei iohanniste.
Acesta e terenul de război în care PSD s-a împotmolit. Cu adevărat uluitor, acest fapt este: că pesediștii au pierdut o bătălie de cuvinte, alegând, constant, să lupte cu cifre… am crescut aia cu atâta… aia cu atâta. Au fost orbiți de scorul din 2016. Dar au uitat că dacă la 7 milioane de alegători prezenți la vot, 3,5 milioane înseamnă 50%, la 10 milioane de alegători prezenți la vot, 3,5 nu mai înseamnă decât 35%…
Cu asta s-a ocupat strategia iohannistă: să aducă la vot cât mai mulți alegători. Da, mobilizarea prin ură i-a adus. Asta spune ceva grav despre mentalul nostru, nu despre Iohannis.