Homosexualitatea, apărută în România în 1968, a fost recunoscută de Ceaușescu prin lege, cu gândul de a o interzice complet
Până atunci, Codul Penal din 1936 pedepsea cu închisoarea de la unu la cinci ani „săvârșirea actelor de perversiune sexuală care au produs un scandal public”. Acum, prin legea sa la articolul 200, Ceauşescu sancționa, cu același număr de ani, „relațiile sexuale între persoanele de același sex”, oriunde se întâmplau ele.
În paralel cu interzicerea avortului, articolul încălca independența corporală a individului şi oferea o scuză oficială regimului să invadeze spațiul privat. Mai mult, comuniștii s-au folosit de lege ca să scape de persoanele incomode politic, fără a da de bănuit organismelor internaționale însărcinate cu supravegherea drepturilor omului. Teama de a nu fi dat în vileag în orice clipă, a făcut minorităţile invizibile iar documentarea privind încălcarea drepturilor omului să fie foarte dificilă.
Prima oprire: Miliţia
Homosexualii prinşi de Miliţie erau, în primă fază, trimişi să discute cu un un ofițer psiholog, care îi îndemna să le povestească totul pentru ca ei, ulterior, să întocmească o serie de rapoarte prin care să demonstreze conducerii țării că gay-ii nu fac rău, că există în toate mediile sociale și că unii sunt oameni sunt de mare valoare. Erau, de fapt minţiţi.
La interogatoriu, faptul că negai şi nu colaborai nu schimba nimic. Ca să le afecteze cariera, să le facă rău, găseau alţi gay care să declare împotriva lor, chiar dacă nu era adevărat. Cei care denunțau nu mergeau la închisoare.
Dincolo de hotare
Polonezii, cehii, ungurii, bulgarii au abrogat articolul care incrimina relațiile de același sex în 1968. De asemenea, Boris Elțin l-a abrogat pe al rușilor în 1992.
La noi, în 1997 a fost mărită pedeapsa de la 2 la 7 ani și am incriminat „propaganda” și asocierea de la 1 la 5 ani. Consiliul Europei ne-a determinat să eliminăm pedeapsa de 7 ani, dar celălalt articol a fost abrogat abia în 2001.