Situaţia mea este probabil destul de frecventă, doar că atunci când o trăiești pe pielea ta doare al naibii de tare, iar adevărul e că nu știu ce decizie să iau ca să nu am senzația că am ieșit păcălită la final.
Prietenul ăsta al meu este probabil cel mai mișto om din câți cunosc, bun, săritor, amuzant, pe scurt e cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată. Problema e că eu pentru el am sentimente mai puternice decât simpla camaraderie care ne leagă deja de vreo trei ani: îl iubesc ca pe un bărbat pe care-l vreau mai prezent în viața mea. Bine, oricum ne petrecem foarte mult timp împreună, dacă nu zilnic măcar la două zile ne vedem, mergem în concedii împreună, la filme, facem o mulțime de lucruri împreună. Suntem ca și un cuplu, doar că nu facem sex.
Asta deși în viața fiecăruia nu există acea persoană care să ne oprească. Amândoi suntem singuri și … în căutarea jumătății. Dar până o găsim ne simțim excelent împreună. Am avut nenumărate discuții pe tema asta, de ce nu trecem mai departe, și de acest prag aproape psihologic. Și am discutat destul de pe șleau lucrurile.
Eu i-am spus că-l vreau și ca bărbat, nu numai ca prieten, el mi-a spus că pentru el femeia cu care se culcă ar trebui să fie în așa fel încât să simtă că se leagă de ea pe termen lung. Nu o face ca o aventură pasageră. Or de mine nu simte că ar putea să se lege pe termen lung. Este decis să găsească altceva, în ciuda faptului că recunoaște, ține la mine foarte mult, și că sunt o persoană foarte importantă în viața lui.
Și tocmai pentru că ține așa de mult la mine nu vrea să mă rănească, implicîndu-se într-o relație amoroasă cu mine, din care știe că ar avea remușcări să iasă în momentul în care va găsi acea femeie cu care crede el că va rămâne până la moarte.
Totuși, mi-a mai spus și că dacă eu vreau și îi cer asta, am face-o, dar pe răspunderea mea. Adică dacă eu aș insista să facem și sex, nu ar zice nu, dimpotrivă, spune că se simte atras de mine și că fizic nu are absolut nicio problemă să devenim și amanți, doar că dacă i-aș cere eu asta l-ar dezlega pe el de acea responsabilitate de mai sus: aș face-o pe riscul meu cum s-ar zice. În caz că apare ACEEA, n-aș putea să-l țin legat de mine.
Eu am înțeles din asta că el vrea un soi de relație deschisă, în care să ne-o și punem când vrem, dar să fim și liberi să vânăm în exterior.
Ceea ce, cum spuneam, nu e ceva nemaiîntâlnit în lume. Eu personal nu am crezut niciodată într-o astfel de relație, pentru că sunt de principiul că atâta vrreme cât ești cu cineva ar trebui să fie suficient, când vrei și altceva, mai fair este să-i spui și să-l lași în pace.
Acuma, el nu vrea nici să renunțe la prietenia asta puternică pe care o avem – nici eu nu aș vrea, pentru că este realmente singurul meu prieten de nădejde, viața fără el mi se pare de netrăit momentan – dar nu vrea nici să-mi ofere ce îmi doresc. Dilema mea este că nu știu dacă să mă mulțumesc cu atât, să risc și să „îi cer” să facem și sex cu riscul de a suferi când l-aș vedea că se uită după altele, sau să ies pur și simplu din relația asta, cât mai pot?
Mărturisesc că ultima variantă nu e o soluție. Am încercat și n-am fost om trei zile. Pe de altă parte mă gândesc că o viață avem, de ce naiba să nu profităm de ea la maxim, cine știe ce se va întâmpla mâine? În astfel de momente n-aș vedea niciun imediment pentru varianta 2. În plus oricum sufăr deja că el nu mă vede decât ca pe o soră, deci nu cred că s-ar putea să sufăr mai mult în cazul în care am face și amor. Probabil că ne-ar prinde bine amândurora. Însă ne împiedicăm de niște concepte morale iluzorii.
Voi ce mă sfătuiți să fac? Ce ați face în locul meu?