Popa a venit cu botezul pentru Crăciun, pentru Bobotează, pentru sfârşitul lumii…

Aseară, cam la vreo patru ceasuri, aşa, după ce se culcaseră găinile prin coteţe şi adăposturi cu cocoşii lor, aud în uşa de la intrare: cioc, cioc, cioc… Cin’ să fie la ora asta? Că nu prea e moment de vizite. Şi la horoscop nu mi-au ieşit musafiri la ceas de seară. O fi Moş Crăciun. O fi venit să-mi aducă vreun cadou minunat, ceva nemaipomenit şi nemaiîntâlnit. Dar tot eu îmi spun: nu e, că n-am fost într-atât de cuminte încât să vină călare pe mătură cu o săptămână înainte de ziua propriu zisă, când împarte cadouri prin lume. Deci, Moş Crăciun nu e, Moş Nicolae a trecut, nu mai vine retroactiv, cin’ să fie? Şi, în uşă bătăile – cioc, cioc, cioc – nu numai că se repetă, dar se şi înteţesc. Cioc, cioc, cioc… Hmmm… Totuşi, cin’ să fie? Mascaţii – ferească-mă Dumnezeu! – să se ducă, dacă tot n-au treabă, ori pe pustii, ori pe la alde haiducul Anghel 70 de milioane de euro… Asta, Haiducul Anghel Şapte-Cai, am vrut să zic… nu să descindă în fapt de seară la oameni cumsecade, ca mine… Şi, iată, eu fac deducţii şi supoziţii şi uşa mai că se zgâlţâie din ţâţâni de la atâtea bătăi în ea. Mascaţii nu sunt, poliţia n-o fi fiind, hoţii nu bat la uşă, mai ales aşa de nerăbdători şi de furioşi, semn că îşi pierd uzul raţiunii că eu nu deschid mai grabnic uşa… A, o fi fiind vecina de la parter, care benevol, voluntar, din când în când, se mai deghizează în reporter special şi se mai duce prin târg să culeagă oarece bârfe, informaţii, chestii, şuşanele despre câte cineva… Doar ce vine şi-mi spune, la o cafea, că pe inima goală nu se face discuţia, că ăla face, aia drege… Ea tre’ să fie. Bine că m-am dumirit acuma… Şi, deshid, fără să mă mai uit pe vizor, uşa. O dau de toţi pereţii, cu gând că e vecina. Dar, n-apuc nici să mă dezmeticesc bine, nici să zic, cum se cade: „săr’na, părinte!”, că preotul, venit cu botezul, intră mintenaş înăuntru, de teamă, cred, să nu-i dau cu uşa în cap şi să rămână neintrat. Şi începe, cu steabla de busuioc înmuiată în agheasmă, să dea în dreapta, în stânga, în faţă, în capul meu. Iar de pe birou, de la calculator, se aude: „O intrat unu’!”, de bietul popă s-a oprit cu busuiocul în mână, uitându-se la mine ca la Ucigă-l Toaca. Am călcat, cu stângul, mi-am spus în sinea proprie. Şi popii îi zic: „e de la calculator, un program, nu e de la mine!”. Aha… Pare că înţelege şi zice: „Până unde ţine apartamentul?”. Şi eu de colo: „Păi, până unde se termină”. Şi vreau să o iau îniantea părintelui, de teamă să nu se lăfăie, când intră sfânta faţă bisericească, pe sticla televizorului din sufragerie, ceva dive cu chiloţii la vedere, de să mă afurisească după aceea popa cu tot neamul meu. Simt deja cum mă ustură ochii de la mirosul de tămâie, pe care mă pune părintele să-l inhalez, dacă vede la ce mă dedau eu, în faptul serii… Şi el mai dă cu aghiasmă din busuioc, mai intonează un Doamne miluieşte, Doamne miluieşte… iar eu, păcătoasă, desigur, de colo: „Cu ce ocazie pe la noi, părinţele? Că vecernie nu e…”. „Ei, zice popa, cu de toate. Să fie botezul ăsta şi pentru Crăciun, şi pentru Anul Nou, şi pentru Bobotează, că e lume multă şi nu pot să ajung în fiecare zi…”. A, zi aşa, deci.. Trei într-unul, cum ar veni, într-un botez… Şi, cum n-am apucat să vorbesc cu vecina de la parter, aia de e reporter special, când îi vine, şi cred că sunt cam nevorbită, zic: „Da’ de sfârşitul lumii, nu e botezul ăsta? Că cică vine acuma, mâine, poimâine!”. „Este, este de de toate. Este şi de sfârşitul lumii. Este de orice. Că alungă duhurile rele şi pregăteşte casa de iernat ca lumea”. I-auzi, ca oile ciobanilor de la Sibiu, care nu mai bântuie, ca vara, pe la Tulcea, ci se pregătesc de iernat pe la mama lor, pe acasă. Şi popa ia apartamentul la pas, dă cu busuiocul prin unele unghere, iar eu pricep că trebuie să vorbim şi despre… niscaiva finanţe, desigur, pentru prestaţia popii, că doar n-a dat cu steabla de busuioc, la dreapta, la stânga, în sus, în jos, în capul meu, degeaba, ori pentru ochii mei frumoşi: „Cât să fie, părinte, că nu mă pricep, nu ştiu care e mersul…”. Cum ar veni, care e preţul, dar puteam să spurc cu aşa cuvânt cinstita faţă bisericească? Şi preotul de colo: „Cât te lasă inima, fiica mea. E bine un 10, 15,20 de lei. Că îi folosim pentru biserică. Mai spălăm nişte sfinţi… dar cât te lasă inima, că noi nu cerem!”. Păi, bine atunci… Îi dau cât a zis, că nu mă tocmesc acuma cu popa, ca la piaţă, la pătrunjel, cu vreo precupeaţă, şi-i spun că, altă dată, dacă oi mai fi pe aci, ca să fie sfinţii curaţi în biserică, i-oi da mai mult, dar acuma, cu sfârşitul ăsta de lume, am dus grosul banilor să ierneze la o bancă din Elveţia. Şi îi scot peste vreo două sute de ani, când mă voi reîncarna şi voi veni iar pe pământ. Numai să nu se devalorizeze, cu inflaţia asta… Şi, cred că popa, în sinea lui, m-a trecut la departamentul duşi cu pluta, dar, pe faţă, mi-a spus cu blândeţe: „să trăieşti, fiica mea!”. N-a precizat cât. S-o fi gândit şi el la sfârşitul ăsta de lume, că doar de aia a venit cu botezul înainte de 21 decembrie, ca să apuce să mai ia vreun ban de la enoriaşi…

 

Citeste si...  Sorin Ovidiu Vîntu, internat de urgenţă. Starea sa este CRITICĂ