Până la izbucnirea epidemiei de coronavirus, majoritatea știrilor și analizelor din presa vestică legate de China se axau pe represiunea din regiunea Xinjiang. Este o regiune îndepărtată de centru, dar este poarta de ieșire către Vest a Noului Drum al Mătăsii și este singura zonă din China bogată în hidrocarburi. Este locuită de uiguri, o populație turcică, de religie majoritar musulmană. Sunt uiguri care au luptat pe fronturile jihadiste din Orientul Mijlociu, există o mișcare separatistă în Xinjinag, iar guvernul o reprimă cu brutalitate, înființând lagăre de reeducare, intimidând populația, colonizând-o cu etnici han, exercitând presiuni și asupra guvernelor din Asia Centrală ce-i primesc pe uigurii refugiați. Asta scrie presa occidentală. Guvernul chinez vorbește însă doar despre amenițarea teroristă reprezentat de uiguri.

Politica se folosește de amenințarea teroristă?

Cu 20 de ani în urmă, ceva similar se întâmpla în Federația Rusa. Numit premier peste noape de președintele Boris Elțîn, Vladimir Putin trebuia să se legitimeze cu victorii electorale și cote de popularitate. Le-a obținut printr-o luptă împotriva terorismului, a terorismului cecen. A fost o modalitate brutală de a ralia națiunea în jurul său. În 2015, Rusia intervenea militar în Orientul Mijlociu, in Siria, și își reasigura bazele militare pierdute după Razboiul Rece. Justificarea intervenției – tot terorismul, de această dată jihadist.

Pentru a reduce din înclinația oamenilor de a se opune intervențiilor brutale și pentru a justifica mari investiții militare, marile puteri recurg la exagerarea amenințărilor cu care se confruntă, la retorica cetății asediate. Metoda folosirii terorismului în acest scop politic, ca factor unificator și mobilizator nu este străină nici Statelor Unite.

”Astăzi, Statul Islamic are rolul central în această tradiție, iar amenințarea pe care o reprezintă este exagerată”, scrie American Conservative.

”Exagerarea amenințărilor nu este ceva nou. A ajutat la lansarea Războiului de Independență, la justificarea campaniilor împotriva amerindienilor și apoi la justificarea campaniilor din America Centrală și Caraibe. A devenit o artă din primii ani ai Războiului Rece. Subversiunea comunistă și puterea militară sovietică erau amenințări reale, însă exagerarea lor a ajutat guvernul să-i convingă pe americani că este necesar ca SUA să-și asume o responsabilitate fără precedent pentru menținerea ordinii în alte părți ale lumii și să accepte un nivel al cheltuielilor militare nemaivăzut pe timp de pace. Președinți precum John Fitzgerald Kennedy și Ronald Reagan i-au descris pe oponenții lor politici drept șovăielnici și naivi în fața disparității (inexistentă de fapt) între arsenalul nuclear sovietic și cel american”.

Politica se folosește de amenințarea teroristă?

”După prăbușirea URSS, americanii erau singura mare puere a lumii, fără o mare amenințare. Soluția a fost să se lucreze la o altă imagine a armatei, una mult mai tolerabilă la nivel politic. În lipsa unui inamic, Pentagonul a trecut de la planificare bazată pe existența unei amenințări la planificarea pe baza capabilităților. Pentru o vreme a mers.

După un deceniu fără vreun inamic clar și unificator, au venit atacurile al Qaeda de pe 11 septembrie. Amenințarea acestei organizații nu ar fi justificat ”războiul global împotriva terorismului” pe care l-a lansat președintele George W. Bush, însă cetățenii americani șocați de atacurile de la New York și Washington s-au raliat în jurul președintelui. În mai puțin de un deceniu, al Qaeda aproape că dispăruse, iar campaiile americane din Afganistan și Irak se reduceau în intensitate. A fost o ocazie ca americanii să-și revizuiască ”războiul” cu jihadismul transnațional.

Apoi a veni Statul Islamic sau ISIS. Această organizație barbară a apărut la finalul anilor 1990, ca una dintre francizele al Qaeda, iar apoi a dobândit putere în timpul insurgenței irakiene. A fost ajutată de haosul războiului civil din Siria și de resentimentele sunniților irakieni, apoi și-a construit imaginea pe internet și platformele sociale. I s-au alăturat sociopați din toată lumea, care au început să comită crime în numele ISIS.

Pentru americanii care au promovat implicarea militară a SUA in Orientul Mijlociu, ascensiunea ISIS a fost binevenită. Implicarea SUA în regiune a început în anii 1970, pentru a nu permite Moscovei să pună mâna pe petrol. Când URSS a dispărut, implicarea SUA a fost justificată de regimul Saddam Hussein și ambițiile regionale ale teocraților iranieni. După 11 septembrie și înlăturarea lui Saddam, implicarea a fost justificată prin combaterea jihadismului transnațional. Președintele Bush a spus că America lupta cu ei ”acolo” pentru a nu fi nevoită să o facă ”aici”. Prin 2010, această explicație a început să se clatine, dar a apărut ISIS, sperietoarea perfectă care să reîntărească ideea că primatul american este necesar.

Citeste si...  Vrei ca relatia voastra sa nu se mai termine niciodata? Afla cum sa eviti conflictele care o pot destrama

În campania din 2008, Barack Obama a promis că va retrage SUA din Irak. Apoi a minimalizat amenințarea ISIS, spunând că organizatie este ”un copil de grădiniță” printre grupurile jihadiste transnaționale. Totuși, Obama nu a renunțat niciodată la ceea ce a devenit premisa ortodoxă și de netagaduit că jihadiștii transnaționali ”pot reprezenta o amenințare pentru țară”.

Mai mult, Obama a acceptat argumentul ”sanctuarului”, care a justificat războiul global împotriva terorismului al lui Bush – faptul că sanctuarul al Qaeda din Afganistan era absolut necesar pentru organizație și nu doar o simplă facilitate. Fără un sanctuar, arată această teorie, al Qaeda nu ar fi putut comite atacurile de la 11 septembrie. Această supoziție nu a fost niciodată explicată, dar americanii au acceptat-o. Politicienii au folosit-o pentru a justifica intervenția în zone care au oferit sau ar fi putut oferi un sanctuar jihadiștilor și au cheltuit și mai mulți bani pentru aceste intervenții. Ideea era că primatul american trebuie menținut în primul rând prin forța militară.

Politica se folosește de amenințarea teroristă?

În 2016, Donald Trump a părut și mai puțin dornic ca SUA să fie garantul securității în Orientul Mijlociu și protectorul guvernelor care se confruntau cu jihadiștii. Însă și Trump și-a dat seama că ISIS poate fi util și s-a folosit de Statul Islamic pentru a se distanța de Obama și Clinton, pentru a-și demonstra ”forța” și a-și mobiliza electoratul. Pentru Trump nu a contat amenințarea reprezentată de ISIS, ci barbariile comise de ISIS.

Politica se folosește de amenințarea teroristă?

Odată ajuns la Casa Alba, Trump a extins campania militară împotriva ISIS, însă promis că va aduce militarii acasă după distrugerea organizației. Cand ”califatul” ISIS a fost distrus, Trump a părut să ezite între dezangajarea militară în Orientul Mijlociu și între opinia consilierilor săi militari și civili și a formatorilor de opinie cum că ISIS va renaște și va redeveni o amenințare pentru SUA. Articol după articol, presa a avertizat că ISIS se va întoarce, că ISIS 2.0 este la orizont. În cele din urmă, presedintele Trump a ajuns la cea mai proastă soluție: nu s-a retras total din Orientul Mijlociu pentru a lăsa țările de aici să aibă grijă de propria securitate, dar nici nu le-a confirmat că SUA le vor ajuta.

Problema este că ideea amenințării jihadismului născută în zilele de după 11 septembrie 2001 nu a fost niciodată analizată. Ea se bazeaza pe trei presupuneri îndoielnice. Una este ideea ”sanctuarului”, amintită anterior. A doua este ideea că guvernele din regiunile afectate de terorismul jihadist ar dori să întreprinda reforme politice si economice care să împiedice jihadismul și că vor ajutor militar american pentru a face asta. A treia idee este că securitatea obținută de SUA prin aceste intervenții militare justifică costurile economice, politice și în vieți omenești.

Politica se folosește de amenințarea teroristă?

Aceste presupuneri sunt înrădăcinate în mintea politicienilor si experților americani, însă ele sunt îndoielnice. Nu sunt probe care să demonstreze că, dacă al Qaeda nu ar fi avut o bază în Afganistan, nu ar fi putut comite atacurile din 2001 sau că, dacă ISIS nu ar fi controlat teritorii în Siria si Irak, nu ar fi putut să comită atacurile teroriste din Europa. Sunt puține indicii că guvernele din regiune vor reforme care să diminueze mânia tinerilor. Și nu sunt deloc dovezi care să arate că distrugerea califatului ISIS este o modalitate eficientă de a împiedica atacurile teroriste în SUA, Europa și aiurea.

Amenințarea ISIS a fost exagerată nu din cauza pericolului pentru SUA, ci pentru că a fost un lucru util politic, pentru că a justificat o strategie a dominației globale și o armată care să intervină în alte țări. Exagerarea amenințării este folosită de politicieni pentru a părea puternici și hotărâți și este folosită de organizațiile și companiile interesate ca SUA să mențină o armata cât se poate de mare. Însă americanii simpli plătesc mult și câștigă puțin din asta.

ISIS este una dintre amenințările teroristă minore pentru interesele naționale ale SUA. Poate că este greu să reducem îngrijorarea la nivel psihologic pe care ISIS a produs-o, însă acesta ar fi primul pas către o strategie americană echilibrată și reținută.”