Pleşu se teme de Antonescu preşedinte?

Politicianul, văzut de Andrei Pleşu, ca unul „cu papagal, fără competenţe juridice, economice, culturale”, de care, cel numit la începutul frazei, ar fugi cât ar vedea cu ochii, este din nou adus, desigur, în stilul în care ne-a obişnuit deja, în discuţie, de dl filosof. Acuma, pe lângă papagalul din dotare, Crin Antonescu – aţi înţeles, desigur, că despre acesta este vorba – este, în opinia lui Pleşu, şi – pe lângă alte caracteristici de excepţie – obsedat. Pe blogul său, Pleşu se dezlănţuie, după ce i-au spus mai mulţi că e obsedat de liderul liberal, astfel: „Cred că şi dacă aş fi cu adevărat obsedat, aş avea oarecari motive să fiu. Crin Antonescu e foarte des prezent în diferite emisiuni de televiziune. Nu eu mă duc peste el, ci el vine peste mine. În plus, vrea să-mi fie preşedinte. Nu e normal să mă obsedeze viitorul meu politic? Cum să nu mă obsedeze, pe mine ca şi pe toţi ceilalţi cetăţeni ai ţării, fie ei uselişti sau opozanţi, figura unui politician supra-abundent, limbut, când fioros, vajnic, în luptă nemiloasă cu mapamondul, când scuturat de inexplicabile accese de veselie, curmate, neliniştitor, de reveniri bruşte la masca sobrietăţii. Insul e, în felul lui, remarcabil. Dispune de o dinamică amplă, pendulând ameţitor între spasmodic şi somnolent, între surâsuri benevolente, momente de absenţă şi încruntături vitejeşti. E drăgălaş cu Gigi Becali şi crunt cu Chiliman, sau cu Tăriceanu. E (a fost) necruţător cu Mona Muscă, dar e plin de tandre nuanţe când e vorba de Dan Voiculescu. Ca să nu mai spunem că, dacă e vorba de obsesii, e campion. Aproape că nu are decât obsesii! Nu idei, nu proiecte articulate, nu viziune coerentă şi consistentă, ci obsesii. De fapt o obsesie, una singură: Cotroceni. În plus, presimt ceva misterios în alcătuirea sa politică. Căci altfel cum l-ar socoti mai toţi liberalii drept un adevărat ‘far’, un conducător indispensabil, o adevărată ‘pleaşcă’ în descendenţa, atât de exigentă, a Brătienilor?”. Acuma, cinstit vorbind, cine are, cu adevărat, şi în ce sens, obsesii? Nu cumva Pleşu, în privinţa lui Antonescu? Şi tot cinstit vorbind, da, Pleşu are dreptul de a-l plăcea sau nu pe Antonescu. Şi pe orice alt om politic sau nu. Are dreptul să ia şi bani de unde poate. De unde i se dau. De unde slugăreşte. Dar de ce vorbeşte din nou despre Antonescu şi candidatura acestuia la preşedinţie? De ce îi stau boii în brazdă de faptul că Antonescu este dinamic sau somnolent? De ce îl doare pe el, pe Pleşu, de cine candidează la Cotroceni? Oare nu pentru că, aşa cum arătam şi deunăzi, vrea să creeze un curent anti-Antonescu preşedinte? Clar anti-Antonescu preşedinte, nu are nimic, aşa cel puţin reiese, cu omul şi chiar cu liberalul Crin Antonescu. Simplu, fără preşedinte în coadă. Cui îi e frică de Antonescu preşedinte? Lui Pleşu, strict, celui la care argăţeşte din greu cu cuvântul scris?… Pentru că le e teamă, şi slugii, şi stăpânului, că, într-adevăr, Antonescu are şanse să ajungă preşedinte, aruncă întruna cu invective? De ce se teme, cinstit vorbind, Pleşu de Antonescu preşedinte? N.M.