La mormânt străin

Multe poveşti impresionante mi-a fost dat să aud, în atâţia ani de presă nebună, tot învârtindu-mă printre oameni. Unele – ale unor semeni de-ai noştri, aleşi parcă de Dumnezeu pentru nişte destine răvăşitoare – sunt copleşitoare şi marcante, de-a dreptul. Printre acestea se numără – şi ocupă un loc primordial în acest neoficial clasament – şi un tânăr pe care moartea l-a aşteptat la cotitură, în timpul Revoluţiei din 1989.

 

„Teroristul” cu haine de camuflaj

Un destin, înainte de decembrie, 1989, banal şi tras la indigo aproape cu alte destine de tineri. Numai că, de la un punct, el, destinul, s-a scris altcumva pentru Ionuţ Preda din Vărbilău. Ajuns la vremea bărbăţiei, cum se spunea despre armată că este, tânărul a fost încorporat la unitatea militară din Boteni. Dacă n-ar fi venit Revoluţia, în aprilie, 1990 s-ar fi eliberat din armată, s-ar fi întors acasă, ar fi făcut nuntă cu Alice, prietena lui, apoi, aşa îşi dorea, o droaie de copii, şi ar fi luptat cu viaţa, ca tot românul. Dar firul vieţii i-a fost curmat în decembrie, 1989, în faţa Hotelului Bucureşti. A fost împuşcat în şold. Ca să aflu povestea lui, am stat întâi de vorbă cu mama sa: „Îmbrăcat în negru fiind – zice femeia – căci avea o costumaţie de camuflaj, ca toţi colegii lui, a fost, cred, confundat cu un terorist. Un glonţ n-a găsit, vorba poeziei, alt loc, decât la el în şold. Rana era gravă, dar el era conştient. Vorbea. Spunea mereu, repeta cu deznădejde: <<M-au atins, m-au atins, m-au atins!>>. Dar a fost dus la spital şi se spera, în urma operaţiei, să fie salvat. Noi am ştiut acasă că el e rănit. Până la 1 ianuarie, aşa am ştiut. Ne rugam şi speram, speram şi ne rugam. Nu ni se dădea voie să-l vedem, dar aveam încredere. Pe urmă, a picat ca un trăsnet vestea că e mort. Cum, când, nu ni s-a spus niciodată. Am fost chemaţi să-l luăm de la morgă, însă nimeni nu a ştiut să spună ceva. Lângă el, era un înscris cu un nume: Ion Preda. Nu Ionuţ Preda, aşa cum îl cheamă pe băiatul meu. Trăsăturile acelui tânăr erau asemănătoare cu ale lui, dar din unele privinţe nu semăna. Nu era părul lui, nu erau dinţii lui… Nu mi s-a părut doar mie astfel, toată familia şi toţi cunoscuţii cred la fel ca mine: acela nu era Ionuţ. L-am luat, însă, acasă şi l-am îngropat. Îi fac mereu cele creştineşti, după datină, dar am rămas cu gândul că acolo, în cimitirul din comună, e îngropat altcineva, nu fiul meu. Parcă plâng la mormânt străin. Îl şi visez viu, în viaţă. Mereu în viaţă. Niciodată mort. Nu am cercetat, nu am căutat, că nu am ştiut unde şi cum. Dar simt că trăieşte. Că e undeva. Că într-o zi, va veni înapoi, la casa lui, la noi, părinţii şi fraţii săi. Îl aştept. Şi niciodată nu vorbesc despre el la trecut”.

 

„Nu doarme Ionuţ lângă crucea din cimitir!”

Amintirile năvălesc, ca păsările de pradă, peste interlocutoarea mea. Nici nu ştiu dacă e bine sau nu că o răvăşesc atâta, cu aşa multe curiozităţi, pe biata femeie. Că pun întrebări. Că presar pe rănile ei sare. Că scormonesc în sufletul ei. Dar ea, parcă aştepta să spună cuiva, unei străine ca mine, povestea fiului ei: „Ştiţi, avea o prietenă. Pe Alice. O cunoscuse la Plopeni, unde lucrase şi el, înainte de armată. Avusese o decepţie înainte de ea. Magdalena, prietena pe care o iubise mult, se măritase. Era foarte frumoasă: o brunetă cu ochii albaştri. Atunci mi-a spus că, va căuta o fată să semene cu ea. Şi a găsit-o pe Alice. După armată, urmau să se căsătorească. A suferit mult şi ea, când a aflat că a murit. Pe urmă, căci aşa e viaţa asta, merge înainte, s-a căsătorit. Acum, are doi copii şi vine din când în când cu ei şi cu soţul ei pe la noi. Mă bucur că vine. Soţul ei a fost coleg cu Ionuţ. Uneori, mă gândesc că aş fi putut fi eu bunica acelor copii. Poate acum, dacă am dreptate şi el nu e mort, aude, vede că se vorbeşte despre el şi se schimbă ceva. Nu-mi va scoate nimeni din cap faptul că nu el doarme lângă crucea din cimitir”. Aceasta e povestea relatată de mama lui Ionuţ. Apoi, într-o zi, pe la amiază, a venit ca să-mi vorbească despre tânărul erou martir şi tatăl lui. „Să vă povestesc şi eu cum e cu băiatul, mi-a spus. Că ştiu mai bine. Că eu am fost după el. Şi am umblat pe la Procuratură. Şi era să mor când l-am găsit fără viaţă! Şi trebuie să vorbesc despre el…”

 

Aducătorul de moarte

Am înţeles: pentru tatăl chinuit de viaţă era timpul amintirilor, al nădejdilor, al visurilor. Omul simţea nevoia, din adâncurile sale simţea imperios nevoia, să fie, chiar şi pentru două ore de dialog cu o străină, împreună cu băiatul lui. Să-l aibă aproape, ca în urmă cu cei mai bine de 22 de ani, deşi, atunci, fiul era viu, iar acum… Bărbatul începe abrubt să-mi spună povestea lui şi a fiului: „Ştiţi ce e cumplit? Că băiatul meu venise pe 16 decembrie în concediu. Era acasă, cu noi, când a venit telegrama. Beam o ţuică bună şi curată din prunii noştri, amândoi, bărbaţii din familie, ne gândeam când să tăiem godănacul din ogradă, ascultam ultimele veşti, venite dinspre Timişoara. El îmi povestea ce făcea în armată. Că a făcut armată grea. Îi ducea un kilometru sau doi târâş pe faţă şi alţi doi pe spate. Era la paraşutişti şi trebuia să le întărească superiorii caracterul. I-am zis o dată să-l mutăm la altă armă, că prea îl chinuiesc ăia acolo. Dar n-a vrut să audă. Mi-a spus că el e bărbat şi face armata aşa cum trebuie. Şi a venit, cum spun, poştaşul. Aducea în mâna lui sentinţa la moarte. Concediul se întrerupea şi băiatul era chemat la unitate. Of… Ionuţ a plecat dimineaţa, la patru fără ceva, că atunci era trenul. Şi noi nu l-am condus la gară. Că nu ne-a lăsat el. Ne-a zis să stăm liniştiţi acasă, că el ştie drumul. Ce să mai ieşim şi noi, prin noapte şi ger? Şi n-am mai ieşit. A plecat singurel. Am mereu în minte imaginea aceea, cu el plecând încărcat cu de toate – că aşa suntem noi, părinţii, când ne vin copiii acasă, ne-am da şi sufletul să-l ducă departe cu ei – cu noi făcându-i semne cu mâna, dincolo de poartă, cu dimineaţa aceea, devreme de tot, între noi. A fost ultima dată când l-am mai văzut. Dar nici n-am ştiut că s-a întâmplat ceva cu el. După Anul Nou, am umplut sacoşele cu de toate şi am plecat la el, la unitate, să văd ce face”.

 

„Trebuia să jelim pe cineva…”

Poate că medicii nu mai sunt copleşiţi când au cazuri grave pe masă. Poate că poliţiştii nu mai sunt impresionaţi de situaţiile cu care se tot confruntă. Poate că politicienilor nici nu le mai pasă când aud de problemele curente ale alegătorilor. Dar orice om tresare, cu siguranţă, auzind cum un destin se grăbeşte să se împlinească. Tatăl lui Ionuţ vorbeşte, parcă neantului, mai departe: „Nu era la unitate. Mi s-a spus că e în vreun spital. Şi am luat vreo trei spitale la rând. Comandantul lui nu ştia de el, dar bănuia că a fost ucis. Nu l-am găsit şi pace. Eu mă bucuram într-un fel, ziceam că dacă nu e la spital, e sănătos, undeva. Dar, pe de altă parte, începusem să mă tem. Mi se înfipsese un cuţit în inimă. La un moment dat, după câteva zile de căutări, comandantul mi-a zis să mă duc să-l caut şi la morgă, şi la crematoriu, că se ard toţi cei neidentificaţi. Şi, poate, e acolo. Era… Urma să fie incinerat. Al patrulea ar fi fost. Mi-a venit rău. O asistentă mi-a făcut o injecţie. Nici azi nu ştiu ce mi-a făcut. Dar mi-am mai revenit. Mi s-a spus că ricoşase un glonţ din uşă direct în pântecele lui. Dar e absurd, un astfel de lucru nu se poate. M-a cutremurat felul în care personalul medical se purta cu răniţii. Erau bătuţi, bruscaţi până şi morţii, darmite viii. Am văzut cu ochii mei. Fără milă îi loveau. Mai ales pe cei de la paraşutişti, că se credea că ei sunt teroriştii, din cauza uniformei. Eu cred că ar fi putut fi salvat, dacă erau medici să-şi dea interesul. Cel mai mult, de atunci, urăsc când medicii lasă oamenii, fie ei bolnavi, fie răniţi, să moară. La căpătâiul lui Ionică al nostru scria Preda Ion. Şi mortul avea părul roşu, vişiniu, poate de la sângele scurs, şi dinţii rupţi. De aceea au zis toţi care l-au cunoscut că nu era el. Nu semăna cu el. Şi eu mă îndoiesc câteodată că e băiatul nostru. Dar trebuia să iau pe cineva acasă, să facem o groapă în cimitir şi să-l jelim creştineşte. Şi să vă mai spun ceva: Ionică al nostru avea multe aluniţe. Un adevărat colier în jurul gâtului. Când l-am luat acasă, nu mai avea niciuna. Mi s-a explicat că aluniţele dispar la moartea omului. Nu puteam să-l aşteptăm toată viaţa. Deşi… Deşi îl aşteptăm încă. Mama lui păstrează încă intactă camera lui. Sunt încă lipite pe pereţi posterele lui, fotografiile lui sunt peste tot. Din haine am mai dat de pomană, dar avea multe şi, dacă vine mâine, are cu ce se îmbrăca. Era un băiat frumos. Veneau fetele după el, nechemate. Odată, erau două în casă. Una era cu el, în camera lui, alta cu noi şi îi spuneam că a plecat la livadă şi nu ştim când vine. Am rămas prieteni cu fetele. Ne vizitează cu soţii şi copiii lor”.

 

Prunii lui Ionuţ

Trage aer în piept şi ştiu, aşa cum ştiu cum mă cheamă, că îi e greu: „Vorbind despre livadă, că dau dintr-una într-alta, să vă mai spun ceva: o dată, m-am dus cu pruni de la o grădină de-a noastră la alta, să sădesc şi acolo. Când m-am întors, plantase şi el doi pruni, că zicea că trebuie să folosească şi el timpul cum trebuie. Ei, bine, prunii lui sunt mereu încărcaţi de flori şi de fructe. Ceilalţi sunt loviţi de mană, de furtuni, dar ai lui nu au nimic. Şi mereu zic că prunii lui Ionică sunt cei mai vii şi cei mai frumoşi din toate livezile. Parcă el trăieşte prin copacii aceia”. O altă amintire i se agaţă de suflet şi îi vine pe buze, gata să se descătuşeze peste lume, gata să potopească urgent cu lacrimi auditoriul: „Altă dată, a venit în excursie la mine, la uzină, unde lucram ca tehnician. Un coleg de birou avea acolo un acvariu. Era, însă, neîngrijit şi băiatul l-a rugat să i-l dea lui. L-a îngrijit până în ultima clipă, când a plecat în armată. Îl mai avem şi acum. E tot la fel, o dovadă că el poate să se întoarcă în orice clipă. Dacă ar trăi şi vede rândurile de faţă, sau aude că vorbim despre el, să ştie că poate veni în orice clipă. Ne gândim că medicii de la Medicii Fără Frontiere l-au luat atunci, în zilele Revoluţiei, şi şi-a pierdut memoria. Sau e rănit la vreun picior, sau fără vedere şi, la cât era de mândru, nu ar suporta să-l ştim aşa. Pe de altă parte, au trecut atâţia ani! Cum să stea atât de departe de noi şi de tot? El era apropiat de mine, dar mai ales de mama lui, pe care n-o scotea din măicuţa. Numai aşa îi zicea: măicuţa… Cum să nu vorbească el cu măicuţa atâta amar de vreme? Cum să nu dea un semn? Cum să nu scrie măcar un rând? Cum să nu îi pese de noi? Vedeţi, viaţa asta are drumuri cotite şi noi nu ştim cum ne duce. Ei, cam asta a fost. Am vrut să ştiţi şi de la mine cum stau lucrurile, să fiu şi eu părtaş la toată povestea asta”.

Şi, cu inima încleştată, vă facem, la rându-ne, şi pe voi, părtaşii acestei felii de viaţă. Nici nu ne mai întrebăm dacă sacrificiul lui Ionuţ şi al altora ca el a fost cu folos. Dacă a murit degeaba. Dacă…

Citeste si...  Exclusiv ! Geamănă de erou