Micul, un produs necunoscut de românii de peste munţi până la sfârşitul războiului

  mici

Despre importanţa micului pentru români vorbeşte şi Barbu Lăzăreanu într-un text publicat în „Cu privire la meşteşugarii cuvintelor” (Bucureşti: Minerva, 1975), intitulat „Cât de românesc este micul?”. „Nu e un produs al solului naţional întreg, ci este un sol al oastei alimentare munteneşti; credem chiar că numai al celei bucureştene. Românii de peste munţi nu l-au cunoscut până după război”, scrie acesta.

Cârnatul ce a dobândit caracter naţional, atât de mult savurat de români la grătarele pentru picnicuri, a primit de la Consiliul Europei chiar o derogare atunci când se interzise folosirea bicarbonatului de sodiu.

„Ca fumul jertfei cele dintîi născute ale oilor lui Avel şi din grăsimea lor, daruri spre cari a căutat Dumnezeu, se urcă în văzduhul nopţilor de vară, coloanele cu miros de mititei.

„Mititelul – mânca-l-ar maica” (cum îl alintă periferiencele) este un produs al întregii Dacii Traiane? Aşa s-ar părea că e dacă ar fi credem ceea ce susţinea în 1884 Grigore M. Jipescu în Reurile (adică relele) oraşeloru: „Bătăuşu… cu nasu înţesat de mirosul vinului ş-a pelinului, cu gura duhăită de cimbrul mititeilor naţionali”.

Or, nu e un produs al solului naţional întreg, ci este un sol al oastei alimentare munteneşti; credem chiar că numai al celei bucureştene. Românii de peste munţi nu l-au cunoscut până după război.

Eroul lui Alex Lupeanu – Melin „vestitul Niţă Zdrenghea zis şi Vârtop conţîliu comunal în curmătură”, – după ce fusese în delegaţie la domnul „ministru ăl de-i peste agraru” ş-a izbândit – s-au încurcat el cu „nenea Achim de-su biserică” cu „părintele Duman” şi alţii „într-o crîşmuliţă lîngă pîrîul Dâmboviţei”: „Urîtă apă (Dîmboviţa). Da era bună ţuica la dugheana de lîngă pod. Meşter grecu! Ştia şi cum să te cuprindă. Noi ciorecarii am hăsăluit din străiţi. Părintele a poftit nişte cîrnăţei, d-ăia tăvăliţi pe jăratec. Grecu le zicea: mititei. De mititei erau chiar mititei, să-i înghiţi dintr-o îmbucătură. Da spunea părintele că au lunecuş bun. Şi că grozav te taie setea după ei…”

Cât despre saşi, am avut în 1929, toate „anevoinţele” din lume că să lămuresc pe unul dintre ei, cu ajutorul Bratwuerstchen ohne Haut. Mi-a spus, în cele din urmă, că e pe deplin lămurit: că mititelul este un frankfurter despieliţat!

Dacă nu e într-adevăr un produs al bucătăriei (sau al grataragiei) capitalei, prin urmare e însă eminamente bucureştean. L-a botezat N. T. Orăşanu, directorul Nichipercei şi al Cozii dracului.

Oarecare lămuriri în această privinţă se pot găsi într-un foileton al lui I. Gorun publicat în Adevărul şi în cărticica scoasă de fostul preşedinte al Camerei de Comerţ din Bucureşti, sub titlu cam lung, Amintiri din trecutul negustoresc, industrial al profesiunilor libere şi meseriilor din România de dincoace de Milcov. Dimitri Hagi Theodoreaky, vorbind despre Iordachi din Covaci şi despre bucătăria-i românească mult căutată de cărturarii şi scriitorii de pe vremuri, aminteşte de faptul cum Orăşanu „schimba acolo lista de bucate, dând nume diverselor consumaţiuni pe care chelnerii erau obligaţi a le învăţa”…

Din cele pe care le ţin minte, apei i se spunea o naturală, ţuicii o idee; un ardeiaş un focos; mititei la cârnaţi mărunţiţi; patricieni celor cu piele; o baterie cu lustru, vin cu borvis la gheaţă; un taifas, o cafea turcească; un Marghiloman, o cafea cu rom; scobitoare, o baionetă şi cîte altele pe care le-am uitat. Băiatul, luînd comanda la masă, striga în gura mare bucătarului sau chelnerului pentru executare. Se ştie că mititelul derivă de la mic. Acest lucru a fost adevărat odinioară. Întâi fu adjectivul, apoi diminutivul său. Astăzi, însă, în vocabularul „grătarelor” bucureştene, mic derivă de la mititel. Astfel am auzit o comandă făcută de glasul argintiu – clinchet de zurgălău – al unui pici consumator: -Nea Matei, dă-mi şi mie doi mici!”. Text apărut în Cu privire la meşteşugarii cuvintelor (Bucureşti: Minerva, 1975)

 

Citeste si...
Românii din Marea Britanie, UMILIŢI într-un documentar Channel 4