16 Decembrie 1989 a fost ziua in care a izbucnit revolta prin care aveam sa castigam cel mai de pret lucru pentru o natie: libertatea. Acum un sfert de veac, Timisoara se scutura din adormire, neputinta si intuneric, iesea in strada si isi striga dreptul la o viata descatusata din comunism. Spiritul ei neinfricat a fost si va ramane o legenda adevarata in istoria unui popor, care si-a croit atunci drumul spre lumina.
Oamenilor iesiti in strada, in ziua de 16 decembrie 1989, li s-a alaturat si o tanara de 18 ani care pe atunci era eleva la Colegiul National Banatean din Timisoara, Corina Untila, potrivit opiniatimisoarei.ro. Inainte de a iesi din casa, ea s-a certat cu tatal ei care i-a interzis categoric sa se alature protestatarilor.
„Eu despre ziua de 16 decembrie am aflat seara tarziu, cand un grup de manifestanti au ajuns pe strada Gheorghe Lazar si strigau „Veniti cu noi, Jos Ceausescu!”. Atunci am inteles ca se intampla ceva foarte important in oras si datorita acestui lucru m-am certat cu tatal meu care nu mi-a dat voie sa ies din casa. Am plecat impreuna cu coloana de manifestanti. Era o atmosfera extraordinara. Ne uitam unii la ceilalti si parca ne cunosteam de foarte multa vreme intre noi si eram foarte buni prieteni. Erau grupuri de manifestanti care se plimbau in mai multe zone pentru a convinge lumea sa ni se alature si sa ne intalnim cu totii in centru. Am facut aceste trasee, iar pe parcursul drumului am calcat pancartele cu Ceausescu, iar lumea era foarte bucuroasa„, isi aminteste Corina Untila.
Ajunsa in zona centrala, alaturi de ceilalti protestatari, a intalnit pentru prima data fortele de ordine care iesisera in strada pentru a imprastia multimea revoltata.
„Am ajuns in Piata 700 pentru ca ne indreptam spre centru. In zona centrala erau cei de la armata. Am vrut sa mergem inspre Hotel Timisoara, dar era un cordon de militari, pe sosea. Ne-am oprit si atunci a inceput dialogul cu cei din armata. Ne-au spus . Cei din fata eram atenti la dialogul acesta, iar la un moment dat din spate s-a auzit . In momentul acela toata lumea a inceput sa fuga pentru ca ne-au inconjurat si au vrut sa ne aresteze. Am mers pe soseaua paralela cu linia de tramvai si ma uitam unde m-as putea ascunde. Am ajuns pe strada Paris si intr-o curte am gasit niste tufe de trandafir. M-am aruncat acolo pe burta. Cum stateam acolo, in tufa, au venit si alti oameni. Apoi ne-am bagat in casa scarii care era deschisa. Ne-am adunat cam 15 oameni. Auzeam cum strigau, auzeam injuraturi. Am urcat mai sus pe casa scarii si am ajuns la ultimul nivel. Au venit locatarii care ne-au spus ca ii deranjam si suntem vagabonzi. Le-am explicat care este situatia, le-am cerut scuze si intr-un final ne-au lasat sa stam acolo. Am stat pana dimineata la 5.30- 6.00. Am iesit cate doi ca sa nu dam de banuit. Cand am plecat de acolo am vazut ca era foarte multa lumea pe strazi. Oamenii aveau asa, un zambet pe fata si o lumina speciala„, mai povesteste Corina Untila.
La primele ore ale dimineții a ajuns, obosita acasa, iar dupa cateva ore de somn a iesit din nou pe strada.
In ultimii 25 de ani, Corina Untila si-a dedicat viata Revolutiei de la Timisoara. Ea este acum presedintele Asociatiei 17 Decembrie a ranitilor si familiilor indoliate.