Klaus Werner Iohannis este primul personaj prezentat în detaliu, din seria candidaţilor la preşedinţia României, în cadrul campaniei „Alege preşedintele”, pe care ziarul „Adevărul” o demarează astăzi atât în ediţia tipărită, cât şi în cea online, pe www.adevarul.ro.
Klaus Werner Iohannis, cu siguranţă cel mai discret candidat din cursa pentru alegerile prezidenţiale din această toamnă, a reuşit să atragă atenţia României tocmai prin misterele care se leagă de viaţa sa personală.
„Adevărul” vă prezintă în exclusivitate mărturiile unor apropiaţi ai primarului din Sibiu, care l-au cunoscut în diferite etape ale vieţii sale: copilărie, anii studenţiei, viaţa de familie, cariera în învăţământ, dar şi momentele-cheie care l-au propulsat pe profesorul Iohannis dintr-un oraş transilvănean în politica mare a ţării.
Povestea lui Klaus Werner Iohannis începe acum 55 de ani, pe 13 iunie 1959, în acelaşi oraş pe care, mulţi ani mai târziu, avea să-l conducă. Familia Iohannis a locuit o vreme în centrul istoric al Sibiului, după care s-a mutat, când Iohannis şi sora sa – Krista erau mici, într-unul din cele şase apartamente dintr-o casă aflată pe Strada Pedagogilor, într-o zonă frumoasă şi liniştită, dar destul de departe de centrul oraşului.
Gelu Fuşle (64 de ani), unul dintre vecinii familiei Iohannis, îşi aduce aminte şi acum, zâmbind, de curtea comună în care se adunau la joacă vreo 30 de copii. ”Aici a copilărit, a stat până a plecat la facultate, la Cluj. El e mai mic decât mine cu 9 ani, mai mult cu fratele meu era, fiind familie de saşi erau cu excursiile, la sfârşit de săptămână pleca împreună cu părinţii, luau rucsacul în spate şi mergeau la munte, cu bicicleta. Noi am crescut împreună aici şi nu ieşea cu nimic în evidenţă, nu era retras, noi locuiam jos, ei erau sus, am fost în jur de 30 de copii în curte. Mai era o familie de saşi în curte, cum s-ar zice, toate naţiile. Până a plecat de aici, a terminat liceul, s-a dus la facultate, la Cluj. Părinţii au rămas aici până au plecat în Germania, în 1990. Mama era asistentă la Pediatrie, la Luther, tatăl lui lucra la IONCOOP, la Mierea, sus la Aeroport. Au venit anul trecut aici, s-au oprit la mine, au întrebat de copii. Cel puţin faţă de mine, nu s-au schimbat cu nimic. Şi cu domnul Iohannis, când ne mai întâlnim îmi spune: ”Servus Gelu, ce faci Gelu, familia, copiii?”. Ori de câte ori mă întâlnesc cu el, prin Centru, nu se observă nicio distanţă, cel puţin faţă de mine. E acelaşi om”, povesteşte Gelu Fuşle, pentru „Adevărul”.
Iohannis a făcut şcoala generală în oraşul natal, la secţia germană, apoi a terminat actualul Colegiu Naţional Samuel von Brukenthal, una dintre şcolile de elită ale Sibiului. Peste ani, avea să se întoarcă aici ca profesor de fizică, iar postul i-a rămas încă rezervat. ”Domnul Iohannis a fost întotdeauna, în cei patru ani, printre cei mai buni din clasă. Pe vremea aceea se dădea aşa numitul examen de treaptă, pentru a trece din clasa a X-a în clasa a XI-a. A fost primul din clasa lui care a trecut examenul acela de treaptă, care hotăra dacă rămâne elevul în continuare, deci numărul de clase s-a micşorat dintr-a X-a într-a XI-a şi bineînţeles că a rămas.
S-a remarcat prin firea deschisă şi încrederea de sine. Nu era deloc o fire şovăielnică, ştia ce doreşte şi era şi apreciat ca foarte comunicativ, bun coleg. A acceptat din plin oferta tradiţională a şcolii, de la drumeţii montane la excursii cu bicicletele, tabere de ski, toate ofertele acestea complementare procesului didactic le-a acceptat cu plăcere”, ne povesteşte Hermann Gerold, actualul director al liceului unde a învăţat Iohannis.
Caius Bulea şi Vasile Pop au fost colegi de grupă cu Iohannis şi povestesc că neamţul era un student de nota 10, respectuos, cu simţul umorului şi încă de atunci era luat drept exemplu de ceilalţi. Cei doi au fost colegi de grupă cu primarul Sibiului, între anii 1979-1983, la Facultatea de Fizică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. „Klaus Iohannis a parcurs-o fără efort, cu note foarte mari, fără niciun fel de probleme“, povesteşte Caius Bulea (55 de ani), în prezent director general al unei companii din Bistriţa.
Amintirile bistriţeanului cu germanul Iohannis încep din armată, pentru că, după ce au trecut examenul de admitere la facultate, băieţii au fost trimişi pentru 9 luni să urmeze stagiul militar. Apoi, au început cursurile Universităţii din Cluj. „L-am cunoscut în armată, la Transmisiuni, în Timişoara, pe strada Popa Şapcă, acolo unde făceau armata toţi cei care reuşiseră la Facultatea de Fizică din Cluj“, spune Bulea. Au împărţit acelaşi dormitor, participau la activităţile milităreşti, dar nu au fost prieteni foarte apropiaţi.
“Eram nişte cifre, nişte uniforme verzi, cu feţe verzi, înşiraţi pe betoane gri, strigând ca descreieraţii saluturi stupide şi cântând fals imnuri patriotice. Din acest peisaj suprarealist am prima imagine cu Klaus. Şi nu chiar cu el, ci mai degrabă cu ochii lui mari, expresivi, albaştri, tăioşi, de care nu te puteai apropia decât cu maximă prudenţă, dar care, odată pragul trecut, deveneau brusc prietenoşi, extem de comunicativi şi de-a dreptul copilăroşi“, îl descrie bistriţeanul pe Iohannis.
Potrivit acestuia, neamţul era perceput de colegii săi drept un model pozitiv. „Imaginea neamţului era foarte bună şi atunci, şi a rămas şi acum“, adaugă clujeanul.
um era un student foarte bun, îşi permitea să glumească şi cu profesorii, iar aceştia nu se arătau deranjaţi. Bistriţeanul Caius Bulea rememorează un episod pe care îl consideră reprezentativ pentru studentul Iohannis: „Eram la un seminar cu doamna Groze, profesoara de Algebră. Iohannis era şef de grupă. Doamna profesoară întreabă: – «Iohannis, ai absenţi?». Klaus: «Nu am nici măcar un absent!», răspunde el, cu zâmbetul specific şi scotocindu-se prin buzunare (n.r. gesticulând că, în buzunarele lui nimeni, nu absentează). «Rectific», spune profesoara, nici măcar iritată de ironie, «În grupa ta, astăzi, sunt absenţi?». «Asta trebuie să verific! Nu ştiu, verific şi vă spun», i-a răspuns Iohannis“. Unul dintre profesorii săi de la Cluj, Ioan Barbur (75 de ani), spune că neamţul din Sibiu a fost un student foarte bun. „După ani l-am reîntâlnit în Sibiu, dânsul fiind inspector şcolar general, iar eu preşedinte de BAC, la Cisnădie. În timpul Bacalaureatului, mi-a făcut o vizită nu în calitate de inspector, ci de fost student. Am rămas prieteni“, povesteşte dascălul.