”Care e marele atu al lui Klaus Iohannis la prezidenţiale? Klaus Iohannis. Numele lui sună ca o mantra geopolitică: e clar că-i neam cu Angela Merkel şi c-o să avem şi noi, în sfârşit, o protecţie în marile cancelarii, un loc mai în faţă, ceva. Tăcerea lui e charismatică. Tăcerea lui e elocventă şi repetă aceeaşi idee-forţă:
Sunt Klaus Iohannis. Toate cârcotelile se topesc în aura mitică a Salvatorului Teuton. Românii ascultă cum pronunţă cuvintele – raaar, apăsat, apodictic – şi simt cum se indexează pensiile, cum se umflă salariile, cum se umple şaorma cu de toate, cum creşte PIB-ul. Provincialismul exaltat al bazarului nostru politic se clatină sub greutatea unui nume: Klaus Iohannis. Toate acestea, cu condiţia ca mitul Salvatorul Teuton să nu se miticizeze. Care-i pericolul? Să ia limbariţă Klaus Iohannis, cât stă prin Bucureşti”.
După cinci ani, mă întreb de ce îşi compromite bronzul sub reflectoarele mitingurilor, în loc să aştepte liniştit, într-un loc exotic, cel de-al doilea mandat care i-a fost hărăzit.
Astăzi, la Timişoara, un spectacol populist până la grotesc:
”Despre reconstrucţia unui stat se vorbeste după un război. Noi suntem în război, suntem în plin război cu PSD-ul. Dar de ce facem noi asta? De ce suntem noi în război cu PSD? Fiindcă voi, liberalii, şi cu mine suntem oameni ai păcii, ai construcţiei, ai oamenilor care doresc să dezvolte România. De ce am intrat noi în război? Vă amintiţi cum a câştigat PSD cu lapte şi miere şi, din prima zi de mandat, au început să atace România şi pe români, au început cu Justiţia, ei, gaşca de penali, au început să atace Justiţia din România. Şi ne-am opus, şi voi şi eu (nimic despre oamenii din stradă, n.m.), după care au început să atace toate sistemele mari din România, au început cu Justiţia, au început să înşurubeze neamuri şi pretenari în Învăţământ, în Sănătate (obieceiul pământului, n.m.), şi nu s-au mai oprit, cum se zice la noi, nu a mai dat Sfântul să se oprească. Am rămas cu toţii mască_când au început să atace economia românească_când (rafală de cacofonii de care Vasilica ar fi invidioasă, n.m.) au început să atace partenerii noştri, au început să atace pe români. Cineva trebuia să spună: şi asta am făcut noi, voi şi cu mine. De aceea suntem în război, fiindcă cineva trebuie să ia partea României şi de aceea suntem în acest război şi vom câştiga acest război, şi am început bine. Aţi văzut feţele lor la Moţiune? Îngropăciune, nu alta. Aşa păţeşte cine se ia de români – pierde!”.