În ultima perioadă președintele Iohannis este pus sub presiune de liderii partidelor parlamentare. Spre exemplu, PSD și Tăriceanu au început deja tatonările la Iohannis, înainte chiar să fi văzut voturile din urne și îi cer anticipat lui Iohannis să nu introducă niciun fel de criterii în nominalizarea premierului și să numească premierul de la partidul de pe primul loc care își poate asigura o coaliție majoritară.
De partea sa, Iohannis are la dispoziție Constituția și actele conexe dar se pare că președintele este paralele de vreme ce nu prea știe cu ce se mănâncă acestea. Astfel, lui Iohannis îi este greu să-și justifice declarațiile și dă impresia că este un președinte discreționar.
Iohannis ar avea dreptate într-un fel atunci când spune că e dreptul lui să numească orice premier și după orice criterii consideră că sunt corecte, dar nu știe pe ce-și întemeiază dreptatea.
Constituțional, Iohannis poate desemna orice candidat. Putând desemna orice candidat la funcția de premier, e evident că poate aplica orice criterii consideră că sunt necesare, deoarece Iohannis are o co-responsabilitate politică în această procedură. Altfel zis, dacă desemnează un ”penal” și acesta își găsește o majoritate în Parlament, atunci este co-responsabil, alături de Parlament, pentru orice ilegalitate a viitorului premier ”penal”.
O poveste similară a fost în 2014, când liberalii și social-democrații au încercat să consființească în Constituție ceea ce azi doar jumătatea ”rea” a USL cere: obligarea președintelui să desemneze premierul de la partidul cu cel mai mare număr de mandate.
Imediat, CCR a respins năstrușnica propunere de revizuire a Constituției și, mai mult, a și argumentat de ce:
„Stabilirea unei ordini rigide în desemnarea candidatului poate crea serioase probleme de natură să afecteze buna funcționare a statului, dintre care Curtea reține situația în care partidul politic, respectiv alianța politică participantă la alegeri care a obținut cel mai mare număr de mandate parlamentare nu dispune de majoritatea absolută a mandatelor parlamentare. De multe ori, există înțelegeri/ acorduri între partide/ alianțe politice — care nu au obținut cel mai mare număr de mandate — cu privire la desemnarea unei anumite persoane drept candidat pentru funcția de prim-ministru, mai ales în cazul în care două sau mai multe partide au obținut un număr de mandate foarte apropiat; în acest caz, se poate ajunge la coagularea unei majorități parlamentare absolute din partidele sau alianțele politice aflate pe locurile imediat următoare”.
Practic, atunci când se formează o majoritate parlamentară împotriva partidului care a câștigat alegerile, atunci a acelei majorități e guvernarea!
La vremea respectivă liberalii erau conduși de Antonescu și se raportau la președintele de atunci, dușmanul nr.1, Traian Băsescu. Nu le trecuse prin cap vreodată că ei înșiși ar putea avea Președintele României, cum se întâmplă astăzi.
CCR constata exact ce azi PSD îi reproșează lui Iohannis referitor la impunerea unui candidat Președintelui: ”În aceste condiții, Curtea constată că textul propus suprimă o garanție a dreptului de vot, și anume respectarea rezultatului votului liber exprimat”.
Nenorocirea e că, și slab comunicator și fără consilieri să-i dea muniție, Iohannis e victimă sigură a propagandei mult mai bine pusă la punct a PSD-ALDE.