Ignatul, ziua în care se face pomana porcului

Am tot rupt filele din calendar, una câte una şi una după alta şi, nici nu ne-am dat seama că am ajuns şi în ziua de Ignat, ziua în care, conform tradiţiei din bătrâni, se taie porcii în gospodăriile românilor care, desigur, au porci. Ăia care nu au, e bine dacă nu îi taie de pe listă. De fapt, asta se mai ştie azi în popor, că de Igant se taie porcii, că ei, porcii, visează toată noaptea că au ajuns la capătul vieţii, că sunt înjunghiaţi de către chiar, de cele mai multe ori, stăpânul casei, că se fac din ei cârnaţi, şi tobă, şi caltaboş şi, cum altfel, pomana porcului… Încă de dimineaţă, gospodina pune apă la fiert. De preferat, afară, pe pirostrii, că e nevoie de apă multă pentru toate operaţiunile şi, pe aragaz, dacă pune, se termină repede butelia şi cum mai face, mâine, poimâine, sarmalele şi cozonacul? Gospodarul, dacă nu a ascuţit din vreme cuţitele, care să taie bine, din prima gâtul porcului, le ascute în dimineaţa de Iganat. Căci, dacă a crescut un an porcul în bătătură, prinde milă de el şi nu vrea să se chinuie. Desigur, la tăierea porcului, vin şi copiii de la oraş – vorba cântecului: „Vii c-o pungă de cafea, iei jumate din purcea” – dar şi vecinii ori rudele mai apropiate. Şi, cât bărbaţii prind porcul şi-l leagă de picioare ca să meargă singur la tăiere, femeile pun oala cu ţuică la fiert, musai cu piper din abundenţă şi zahăr după gust, ca să fie tăria ţuicii numai bună de dat pe calea gâtului. Tradiţional, la români, porcul se înjunghie. Asta, deşi Uniunea Europeană, după ce am intrat şi noi în grădina ei, zice că se asomează, se bagă porcul la curent elctric, i se fac injecţii… Dar nu se înjunghie, să curgă sânge. Însă, nu mai pot românii de doleanţele coanei Europa. Ei aşa au văzut, aşa ştiu, aşa fac. Nu bagă nici ăia mai catolici decât UE, porcul la priză, ca pe ştecher. De la porc, în ziua de Ignat trebuie să curgă sânge. Este chiar şi o credinţă adânc înfiptă în timp asta, că trebuie să curgă sângele, căci, se spune, cei care asistă la tăierea porcului şi văd sângele, sunt feriţi întreg anul care vine de boli. Pe de altă parte, se spune că e bine ca unul care e milos să nu stea pe aproape, căci se strică, din cauza milei lui, carnea de porc, devine tare şi aţoasă. Credinţe din popor… Cert este că, porcul, o dată pus la pământ, primeşte semnul crucii în frunte şi începe să fie pârlit. Mai nimeni nu mai foloseşte acuma paiele, ca mai demult. Acum se pune arzătorul pe porc şi, în juma’ de oră, ditamai namila începe să capete culoare şi formă de carne şi şorici. Din ţuica fiartă şi reîncălzită se tot gustă, se tot bea, ca să fie de sufletul porcului şi stăpânii să-l mănânce sănătoşi. De prin toate părţile porcului, se ia carne, şi mai grasă şi mai slabă, şi se pune în tigaie, pentru prăjit. Căci, pomana porcului trebuie să se facă la finisarea cărnuirii. Şi, pe lângă bucăţelele din tigaie, se face o mămăligă mare, cât să ajungă pentru toţi de la masă, apoi se scot din beci murături făloase, puse la acrit, de cu toamnă, care să ia greaţa de la carne… După friptură, vine vinul roşu care curge nestingherit în pahare. De altfel, în ziua de Ignat nu se mai face altă treabă, aşa că, dacă unii o iau mai mult pe ulei, nu-i un capăt de ţară. În unele regiuni, se face pomana porcului şi cu măruntaie sau cârnaţi, pe care gospodinele se grăbesc să le facă în aceeaşi zi. În alte locuri, porcul se taie după Crăciuni, căci oamenii ţin post şi nu vor să spurce postul. Eu vă mai spun că Ignatul este, şi asta nu se mai ştie azi, o divinitate solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Ignatie Teoforul, că Ignis înseamnă foc, că tăiatul porcului şi sărbătoarea în sine este o practică preistorică şi a ajuns la noi, se pare, pe filieră romană. Tot Traian, săracul… Şi voi îmi spuneţi cum ştiţi voi că e la voi, în zonele în care trăiţi sau din care vă trageţi, de Ignat, de tăierea porcului şi, mai ales, cum e la voi pomana porcului. Vă aştept comentariile. Vă aştept să facem împreună, cum ştim fiecare, pomana porcului… Hai să trăim, că trebuim! Nu?