Radu Mazăre s-a aflat mereu la locul potrivit, la momentul potrivit, astfel încât să deţină o poziţie privilegiată indiferent de regim. Fiu de nomenclaturişti, demnitari în guvernul lui Nicolae Ceauşescu, Mazăre a fost protejat mereu de figuri providenţiale şi în regimul postdecembrist. Era uşor să fii rebel când ştiai că nu ţi se putea întâmpla nimic.
Radu Mazăre şi-a început ascensiunea de la Revoluţie, din 22 decembrie 1989, ziua fugii cuplului dictatorial Nicolae şi Elena Ceauşescu. Mazăre era pe atunci studentul antimodel la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa, un tip care nu respecta disciplina pentru că părinţii lui nomenclaturişti, demnitari în guvernul lui Nicolae Ceauşescu (mama – în Comerţul Exterior, tatăl – la conducerea Flotei de pescuit oceanic), erau oricum „peste“ profesorii săi şi în general „peste“ oricine i-ar fi ieşit în cale. Participant „cu arma în mână“ la Revoluţie, aşa cum îi place să specifice de fiecare dată, Radu Mazăre a profitat de statutul său pentru a se pune în fruntea nou-înfiinţatei Ligi a Studenţilor din IMC. Aşa a militat pentru desprinderea secţiei civile din institutul militarizat (transformat în Academia Navală Mircea cel Bătrân, actualmente cu secţie militară şi civilă) şi înfiinţarea Institutului de Marină Civilă. Noua instituţie de învăţământ superior (actuala Universitate Maritimă) a primit sediu în Constanţa exact în sediul Complexului Partidului Comunist Român, de pe strada Mircea cel Bătrân nr. 104. Aici funcţionau, cu circuit închis, o şcoală de partid, o cantină-restaurant, un hotel şi o gospodărie de partid – toate destinate exclusiv nomenclaturii comuniste. Era singurul loc din Constanţa în care găseai, la preţuri modice, produse la care restul cetăţenilor nici nu visau: salam de Sibiu, carne, brânzeturi etc. În incinta „Şcolii de partid“ funcţionează acum Universitatea Maritimă, iar partea în care era „Gospodăria de partid“ a avut sediul mai târziu Partidul Social Democrat – filiala Constanţa condus de Radu Mazăre. Cum se construia noul lider postdecembrist – din tulpina comunistă Mazăre a făcut astfel parte din prima promoţie a Institutului de Marină Civilă din Constanţa. Împreună cu alţi colegi şi prieteni cu familii bine situate în structura comunistă (Nicuşor Constantinescu, Radu Preda, Sorin Strutinsky, Valentin Ionescu etc), Mazăre a intrat în domeniul în care libertatea se manifesta cu nesaţ şi sălbăticie. S-a întâmplat la începutul anului 1990, când România încă se dezmeticea din şocul Revoluţiei din Decembrie ’89. Cu toate astea, o mână de tineri bine motivaţi, cu spatele asigurat şi în comunism, şi în noul regim, ştiau ce au de făcut în anii de tranziţie. „Vremurile tulburi, revoluţiile, schimbările de regim, sunt o oportunitate care se ivesc o dată la 50 ani. Trebuie să ştii să profiţi de ele“, era opinia mărturisită a viitorilor conducători.
Spre deosebire de cutumă, când debutanţii în ale presei se orientează întâi spre publicaţii locale, aspirând apoi spre cele naţionale, Radu Mazăre a făcut drumul invers. A ajuns, printr-o conjuctură neelucidată complet, să scrie în primul număr al revistei de satiră politică „Caţavencu“. Ovidiu Nacu – un personaj controversat care afirmă că nu s-a putut realiza pe vremea comunismului, deşi relatările colegilor de facultate indică o cu totul altă realitate – a povestit, pentru paginademedia.ro, cum a fondat el revista în zorii democraţiei româneşti. Nacu a pomenit de Mazăre, un student de la Constanţa care şi-a găsit loc printre cei care au realizat cea dintâi ediţie a Caţavencului. „Cel mai bun vânzător la vremea aia, care şi debutase în primul număr din Caţavencu, a fost Radu Mazăre, primarul Constanţei. El venise la mine cu un text, eu i l-am publicat pentru că era bun, nu era lung, un textuleţ. El a vândut la staţia Izvor şi a vândut cea mai mare cantitate, era foarte activ, făcea reclamă, striga . Radu Mazăre doar a colaborat la acel număr, după câteva zile el a venit la mine cu un coleg de-al lui, Strutinski. El era student la Marină, la Constanţa, şi mi-au zis: . Eu le-am zis că pot, de ce să nu poată? Astfel ei au scos revista Contrast. De acolo a pornit, astfel şi-a ales Mazăre meseria de ziarist, altfel poate ajungea să navigheze, poate ajungea marinar“, a povestit Ovidiu Nacu. Presa de tip nou, fabricată în laboratoarele Securităţii Săptămânalul „Contrast“, înfiinţat în anii ’90 de fraţii Mazăre, a schimbat radical faţa presei constănţene, prin dezvăluirile-bombă şi anchetele sale. Era de neînchipuit cum o mână de tineri „oarecare“, „rebelii sistemului“, aveau acces la informaţii neaccesibile ziariştilor. Ei au publicat listele cu informatori ai Securităţii, care – nu se ştie cum – ajunseseră în mâinile lor. Hebdomadarul s-a transformat ulterior în cotidianul „Telegraf“, care a fost dezvoltat în trust de presă prin înfiinţarea televiziunii TV Soti Neptun şi a postului de radio Neptun. În 1995, trustul Conpress Holding a luat un împrumut garantat de Bancorex, celebra puşculiţă a îmbogăţiţilor tranziţiei care aveau, de fapt, recomandarea din vechiul regim. Mazăre şi asociaţii s-au împrumutat cu 1,5 milioane dolari de la o firmă din Luxemburg, bani care n-au mai fost returnaţi. Un rol-cheie în crearea personajului Radu Mazăre l-a avut Mihai Cârciog, cel care a înfiinţat câteva publicaţii celebre posdecembristă (EVZ, Expres Magazin etc). Cârciog a contribuit la înfiinţarea imperiului mediatic Mazăre, fiindu-le mentor în aşa măsură încât la moartea sa, în 2011, Nicuşor Constantinescu s-a aflat la căpătâiul său, puternic afectat. Senzaţia de la Constanţa Materialele realizate de ziaristul Mazăre şi colegii săi au fost premiate chiar de APTR, Asociaţia Profesioniştilor din Televiziune din România, ei primind din mâinile lui Mihai Tatulici distincţii şi laude despre presa fenomenală care se făcea la Constanţa.
În acea vreme a avut loc şi celebrul incident „Măi, animalule!“, în contextul în care fiii de nomenclaturişti comunişti îl criticau virulent pe preşedintele de atunci Ion Iliescu – trădătorul lui Nicolae Ceauşescu, pe care părinţii lor îl slujiseră, bucurându-se de toate privilegiile castei. Într-o vizită a lui Iliescu la Constanţa, unul dintre ziariştii incisivi de la „Telegraf“ – abandonat pe parcurs de echipa Mazăre – l-a înfruntat pe preşedintele „tuturor românilor“. Iliescu s-a enervat şi l-a apostrofat pe un ziarist pe nume Paul Pârvu cu expresia: „Măi, animalule!“. Fotografia de pe prima pagină a Telegrafului îi arăta pe cei doi faţă în faţă: Pârvu – cu o expresie impenetrabilă, Iliescu – scos din minţi. Mazăre era în preajmă şi făcuse poza. În 1995, Mazăre este condamnat la 7 luni de închisoare pentru calomnierea unui viceprimar, Dan Miron, care ulterior devine consilier local în echipa Mazăre. Mărinimos cu fiii rătăcitori, Ion Iliescu dă o graţiere, care îl absolvă total de închisoare pe Mazăre. Acesta fusese însă salvat deja de Partidul Democrat, care-i oferise un loc pe listele pentru deputaţi de Constanţa. Deputatul invizibil În 1996, Radu Mazăre devine deputat, unul dintre cei mai slabi şi neperformaţi parlamentari ai României. Figura în topul absenţelor de la Cameră, fără nicio activitate remarcabilă. Obişnuia să-şi filmeze discursurile de la tribună, în sala goală, în faţa unei camere de la TV Neptun. Acestea erau prezentate apoi la televiziunea sa din Constanţa drept „luările de cuvânt“ şi „de poziţie“ ale „deputatului Radu Mazăre“. Se ceartă şi cu democraţii, şi pentru că trustul care deţinea monopolul în distribuţia de presă se hotărăşte să candideze la Primăria Constanţa, în 2000, ca independent. Lasă haina lungă de piele neagră şi pălăriile cu boruri largi purtate cu pantofi ciocaţi, pentru maiourile de băiat gospodar şi sportiv care se caţără pe blocuri şi vopseşte locuinţele constănţenilor. Şarada şi parada prind la public, care îl votează. Afacerea Mazăre este salvată. Începe coşmarul, începe prădarea Constanţei.
În mandatele sale care au însemnat 15 ani din istoria Constanţei, Radu Mazăre n-a acordat, ca primar, nicio singură audienţă. În schimb, pe ziariştii din rândul cărora s-a ridicat i-a porcăit, i-a dat în judecată, i-a ameninţat şi i-a scuipat ca la uşa cortului. Altădată redutabile, canalele sale de presă deveniseră numai mijloace de propagandă ale administraţiei Mazăre – înălţând ode exact ca pe vremea Împuşcatului, la umbra căruia au crescut vlăstarele politicii care au ruinat România. Pentru unul dintre aceste dosare, care priveşte un prejudiciu de 114 milioane de euro însumând 1 milion de metri pătraţi retrocedaţi ilegal şi întorşi în sfera de influenţă a lui Mazăre, prin interpuşi, Radu Mazăre, fostul primar al Constanţei în perioada 2000-2015, este condamnat la 9 ani de închisoare, în februarie 2019. Fugit în Madagascar din decembrie 2017, în timp de ce se afla sub control judiciar, Mazăre este adus înapoi sub escortă la 20 mai 2019. La 22 mai s-au împlinit 4 ani de când el şi-a depus demisia din funcţia de primar, invocând presiunea insuportabilă a DNA.