Eroii Revolutiei

Exclusiv ! Paharul ucigaş

Paharul ucigaş

blankCum vine moartea, când vrea să vină? Bate în tobe, cântă în surle, dă cu goarna că vine? Anunţă la televizor, la ştiri, trimite mesageri înainte ca să-i asigure calea? Impune să fie cel căutat acasă, ca să mai poată bea o ultimă cafea împreună, moartea şi omul? Desigur că nu. Vine când vrea ea. Cum vrea ea. De ce vrea ea. Unde vrea ea. Nu ascultă tânguiala celui vizat. Nu se târguieşte cu el. Nu se tocmeşte. Nu face trocuri. Nu-l mai lasă, dacă i s-a pus pata să-l ia. Nu e, cum ar veni, deloc omenoasă moartea asta… Şi, în urmă, cei dragi rămân să se întrebe de ce. După cum se ştie, hoţul c-un păcat, iar păgubaşul cu-o mie…

 

Soţia nu l-a lăsat să plece în Capitală

blankRegistrul – faţă de zilele trecute, când am vorbit despre eroi tieri, care au murit de glonţ – se schimbă, oarecum. Astfel, de la oameni tineri şi foarte tineri, trecem la maturi. Locaţia, Ploieşti, timpul, acelaşi sfârşit de decembrie din 1989. Constantin Ceauş era pedagog la Liceul Industrial de Chimie din Ploieşti. Avea o infirmitate la o mână, dar iubea mult copiii şi le era un bun sfătuitor. Poate şi de aceea, avea acasă trei şi mulţi alţii la serviciu. Generaţii întregi i-au trecut prin mână de-a lungul anilor de pedagogie. Când pleca în concediu cu familia, oriunde s-ar fi dus, se întâlnea cu foşti elevi ai săi şi se puneau pe depănat amintiri. La tot pasul se întâlnea cu alţii. Era un pedagog iubit. Pe 22 decembrie, când apele erau mai mult decât tulburi, bărbatul a vrut să plece la Bucureşti. „Voia, povesteşte soţia lui, să-şi aducă şi el contribuţia la obţinerea libertăţii poporului. Îmi spunea că toată lumea luptă, trebuie să facă, prin urmare, şi el la fel. Trebuie să lupte şi el pentru libertate. Nici n-am vrut s-aud. Avea argumente, el avea mereu argumente, dar nu l-am lăsat să plece. Mă temeam că poate fi ucis acolo, la fel cum mă temeam că nu cad regimul şi Ceauşescu şi vor fi repercursiuni asupra noastră. Chiar ne-am certat, aşa cum nu făceam aproape niciodată, din cauza asta. Mi-am impus, ca o soţie autoritară, punctul de vedere şi nu l-am lăsat să plece. Şi nu a plecat. Mă gândeam că ţara n-are nevoie de eroi martiri, neapărat, dar eu şi copiii aveam nevoie de el. Ne era mai de folos să fie lângă noi, decât împuşcat pe la televiziune sau prin alt colţ de Bucureşti”.

 

Dar moartea a venit în apropiere de casă

Şi, totuşi… Când e să vină moartea… Dar, să nu anticipăm. „În dimineaţa aceea, povesteşte soţia pedagogului, chiar pe 22, pe lângă locuinţa noastră treceau muncitorii de la Upetrom, care veneau în centru, scandând lozinci despre libertate şi democraţie. Soţul meu şi-a exprimat dorinţa, văzându-i, să se ducă şi el cu ei. M-am opus iar. El a insistat. Eu nu am fost de acord. I-am spus că e acelaşi lucru, acelaşi pericol şi la Ploieşti, ca în Bucureşti. Şi nu vreau, sub nicio formă, să i se întâmple ceva. A stat câteva minute liniştit. Probabil a cumpănit la cele ce avea să-mi spună. Apoi m-a minţit: mi-a spus că, bine, nu mai pleacă în nici un centru, alături de muncitori, dar se duce după băiatul nostru cel mic, plecat prin piaţă, după brad. Să nu păţească băiatul ceva, cu agitaţia asta… Aşa mi-a spus. Dar nu a ajuns în piaţă, ci la Casa Albă, cum i se spune Palatului Administrativ din Ploieşti, printre revoluţionari. Pesemne a strigat la fel de tare ca toţi ceilalţi sau a impus prin prestanţa sa. De asemenea, oamenii îl cunoşteau. A făcut parte dintr-o delegaţie de cinci persoane, care au intrat la primul secretar de atunci, Frăţilă. De emoţiile acelea, de tensiunea aceea, care nu se mai terminau, sau pentru că îi era, pur şi simplu, sete, soţul meu a cerut un pahar cu apă. I s-a adus, fără crâcneli. Dar, după ce l-a băut, a început să se plângă de dureri în piept. Cumplite şi inexplicabile. Pe care nu le avusese niciodată şi nici în acea zi, înainte de episodul cu paharul. În timpul zilei, a venit acasă, a făcut o baie şi s-a schimbat de hainele cu care fusese dimineaţă la Casa Albă. Parcă presimţea că-i vine sfârşitul şi voia să fie curat şi bine îmbrăcat. Nu mi-a spus nimic, în sensul acesta, atunci. Aşa m-am gândit eu după ce a murit. Căci, de întors acasă, după asta, nu s-a mai întors decât mort. Dumnezeule mare, cum se poate asta? Nu l-am lăsat să se ducă la Bucureşti, de teamă să nu fie omorât şi a murit la Ploieşti, după un pahar cu apă. Soarta… De cât de puţin atârnă câteodată ea…”

 

Apa otrvită?

„Nu ştiu, poate greşesc, poate sunt un pic subiectivă, dat fiind faptul că e vorba de cineva drag mie, dar eu cred că în apa aceea era o doză de otravă. S-a spus că a făcut infarct. Poate e adevărat, poate nu. Eu voi avea îndoielile mele, până la moarte. M-am gândit că o anchetă ar putea scoate la iveală alte date. Dar cum s-o efectuăm? Cine să ne ia pe noi şi temerile noastre în seamă şi în serios? Cum, în baza căror dovezi să ceri o deshumare? Numai că am eu o bănuială? Parchetul lucrează pe dovezi. Eu aş spune că aşa îmi şopteşte mie sufletul, dar sufletul meu nu constituie o probă pentru justiţie. N-am să ştiu niciodată adevărul. Şi cred, în lipsă de altceva, că a fost, cu bună ştiinţă, otrăvit. Prea striga tare atunci. Prea era pornit. Prea îi influenţa şi pe alţii. Prea avea un cuvânt de spus. Era incomod. Era deranjant. Era pericol pentru scaunele comuniştilor din Casa Albă. A fost cel mai minunat om din câţi există pe pământ. De atunci, Crăciunul pentru noi e trist. Cei trei copii ai noştri şi cu mine nu ne putem bucura, cum face toată lumea, pentru că noi avem o comemorare în familie. Tot de atunci, nu am mai împodobit niciodată bradul de Crăciun. Vine iarna şi vin sărbătorile fără brad. Numai cu o tristeţe iremediabilă şi copleşitoare. Şi-l visez mereu pe soţul meu. Poate nu credeţi în vise, dar niciodată nu-mi vorbeşte. Ca şi cum încă mai e supărat pe mine, încă nu m-a iertat că nu l-am lăsat să plece. Acum, desigur, e tardiv, dar mă întreb şi eu cum ar fi fost viaţa noastră, dacă îl lăsam să se ducă în Capitală. Poate acel ceas rău, încercarea, treceau pe lângă el. Poate era mai bine să se ducă. Poate, dacă nu cerea acel pahar cu apă, nu murea. Am atâtea îndoieli şi atâtea întrebări… Cine să-mi răspundă la ele? Nu voi şti, mă repet, nicicând, adevărul. Şi îndoiala e, uneori, la fel de grea ca moartea”. Sub imperiul emţiilor, nu mai vin alte cuvinte. Şi încheiem aici…

blank