”La finalul săptămânii trecute, cele 27 de state UE au oferit încă o dată lumii un spectacol trist, acela de a se bate ca chiorii pe tema bugetului comunitar. În prim-plan a fost ”clubul zgârciților” (Germania, Austria, Danemarca, Olanda și Suedia), de fapt marii câștigători ai construcției europene, care refuză nu numai să cheltuiască un euro în plus, ba chiar vor să-și reducă contribuția”, scrie Liberation sub titlul ”Bugetul pentru europa: ora reglării conturilor”.

Europa, continentul bogaților zgârciti?

”Sumele puse în joc nu sunt năucitoare: ele reprezintă 1% din Venitul Național Brut european, procent care ar trebui comparat cu cei 47% din aceeași sumă care sunt alocați în medie pentru cheltuielile naționale (43,2% în Germania și 56,5% în Franța…). Cei care sperau că ieșirea Marii Britanii, care a urât mereu tot ce părea a fi solidaritate financiară între săraci și bogați, va permite UE să se arate mai ambițioasă nu pot decât să fie dezamăgiți.

Summit-ul de la finalul săptămânii trecute, primul consacrat cadrului financiar multianual 2021-2027, s-a soldat cu un eșec, așa cum era si previzibil, câtă vreme s-au îndepărtat pozițiile bogaților egoiști și ale celor care vor ca UE să aibă mijloacele necesare dezvoltării. Va fi nevoie de încă două summituri suplimentare pentru a se ajunge la un minim acord.

Un buget pentru europa pentru ce?
Banii europeni sunt o compensație pentru deschiderea totală a frontierelor interne ale UE și pentru crearea Pieței Unice (fără a mai vorbi de moneda euro), deoarece cele care profită cel mai mult sunt țările mai competitive. Tratatele europene au prevăzut un minim de transferuri pentru țările mai sărace, pentru a le permite să recupereze din ecartul dezvoltării și să evite să devină simple colonii care absorb bunurile și serviciile venite din străinătate… Pe măsura dezvoltarii UE, acest buget s-a dezvoltat pentru a realiza convergența economică, însă și pentru a finanța noi competențe europene. Bugetul european este un indicator al gradului de solidaritate la care sunt dispuse statele membre, dar și un indicator al viziunii lor despre ce trebuie să fie Europa: o mare piață cu ceva solidaritate sau o federație în formare, cu transferurile bugetare pe care un asemenea proiect le implică…

Câți bani pentru bugetul comunitar?
Pentru cadrul financiar multianual 2014-2020, suma a fost de 1033 de miliarde de euro (la valoarea din 2011), adică 1.12% din Venitul Național Brut însumat al statelor membre. Banii cheltuiți efectiv au fost 988 miliarde de euro, adică 1,03% Acest cadru financiar a marcat o ruptură, pentru că a fost primul care a fost mai redus decât cel precedent. Asta pentru că nu și-a propus niciun proiect de integrare suplimentară, spre deosebire de bugetele precedente. Ar trebui să ne amintim că bugetul pentru 1993-1999 (într-o UE cu 15 membri) a fost de 1,28% din PNB.

Însă chiar și cu 1,28% suntem departe de ceea ce ar trebui să fie un buget consecvent. În 1977, raportul MacDougall (un grup de experți contractați de Comisie) a recomandat un buget de 2-2,5%, constatând că regiunile cele mai bogate beneficiau în mod disproportionat de integrarea economică. Același raport mai spunea că, în cazul apariției unei monede unice, bugetul ar trebui să fie de 5-7% din PNB… De aceea Emmanuel Macron și-ar dori un buget de 2 sau 3% și spune că ”o Europa care are un buget in jur de 1%”, adică nivelul actual, ”nu are politici veritabile”.

Care sunt pozițiile?
Actualele negocieri sunt complicate de retragerea Marii Britanii, care a provocat o pierdere la buget de 10-12 miliarde de euro pe an. În lipsa unui proiect clar pe care să-l prezinte statelor membre, Comisia Juncker a propus, în mai 2018, să se facă reduceri de cheltuieli la Politica Agricolă Comună și la fondurile regionale, pentru a se limita astfel bugetul la 1,114% din PNB, incluzând aici și politica ajutoarelor de dezvoltare.

Citeste si...  Frans Timmermans critică dur România și amenință cu instanțele internaționale

Însă Germania, Austria, Danemarca, Olanda și Suedia au cerut să nu se depășească 1% din PNB, ceea ce ar face necesare reduceri la politicile tradiționale (politica agricolă și ajutoarele regionale). ”UE trebuie să se concentreze mai puțin pe domeniile tradiționale, precum agricultura, și mai mult pe marile provocări ale epocii noastre, precum schimbările climatice și migrația”, a spus premierul olandez Mark Rutte, pe 14 februarie. Această țară vrea să profite de Brexit pentru a încheie Politica Agricolă Comună, pe care dorește să o renaționalizeze, iar asta pentru că Olanda are cu ce, și mai vrea să elimine transferurile financiare la țările cele mai sărace.

Belgianul Charles Michel, președintele Consiliului European, a încercat compromisul propunând un nuget limitat la 1,074% din PNB, cu 80 de miliarde mai mic decât cel actual. Pentru a fi pe placul Franței și a țărilor mai sărace, el a majorat puțin bugetul pentru politica agricolă și pentru fondurile structurale (la 61% din bugetul total), însă nu a avut de ales decât să reducă din noile politici (apărare, spațiu, digital, controlul frontierelor, mediu).

De ce sunt dificile negocierile?
Pentru că baierele pungii sunt ținute de guverne și de parlamentele naționale. Autonomia bugetară a UE aproape că nu există, cu excepția impozitelor europene, ceea ce plasează UE în zona organizațiilor interguvernamentale clasice, precum ONU, care sunt alimentate prin contribuțiile statelor membre. La început, bugetul era alimentat doar din resurse proprii, care nu depindeau de statele membre: taxe vamale și agricole la intrarea pe teritoriul european. Însă liberalizarea comerțului mondial a redus aproape la zero aceste surse. În loc să creeze noi resurse care să nu depinda de bugetele naționale, UE a inventat TVA-ul, la începutul anilor 1980, un TVA care seamănă foarte puțin cu cel național. Apoi, în 1988 s-a recurs la o contribuție raportată la PNB, bazată pe bogăția națională a statelor. Azi, bugetul european este alimentat prin PNB în proporție de 71%, iar prin TVA în proporție de 12%.

Fiecare stat poate calcula cât îl costă Europa făcând o comparație între cât contribuie și cât primește ca finanțare UE. Însă acest calcul este o invenție britanică care nu are sens, pentru că nu ține cont de beneficiile aduse de existența pietei unice. De exemplu, fondurile regionale pentru statele mai sărace permit construirea unei autostrăzi de către o companie franceză, autostradă pe care vor merge camioane germane care vor transporta mașini de spălat suedeze… Însa se pare că acest aspect nu contează în politica națională a celor bogați (Germania, Austria, Danemarca, Suedia, Olanda), care au cerut și au obținut o reducere a contribuției lor.

Pentru a readuce independența bugetului UE și pentru a ieși din aceste bătălii epuizante, Comisia și Charles Michel susțin ideea de a crea două noi resurse proprii: o taxă pe plastic și produse nereciclate și o parte din taxele pentru emisiile de carbon. Franța vrea și alocarea la bugetul UE a viitoarei taxe colectate de la companiile digitale și a texei pe carbon.

Care este raportul de forțe?
În mod inteligent, Comisia Ursulei von der Leyen a arătat că bugetul pe care-l propune are un scop politic limpede, ceea ce va complica situația statelor zgârcite: este vorba de finanțarea tranziției ecologice (25% din cheltuieli), însă și asigurarea unui loc al UE în lume (apărare, digital, spațiu, etc.). Von der Leyen poate conta pe sprijinul Franței și al celor 17 state ”prietene ale coeziunii”. Însă proiectul de buget are nevoie de unanimitate. Țările mai ambițioase pot conta și pe sprijinul Parlamentului European, care va trebui să-și dea acordul pe proiectul final. Partida de poker e abia la început… ”