Viata mergea astfel inainte in satul lor, nimeni nu spunea si nu stia nimic, pricinile se rezolvau, oamenii se ajutau si viata isi urma fagasul firesc pana in sambata urmatoare cand poate intoarcerea lautarilor avea sa insemne din nou un jandarm in capatul cararuii si alte haine scoase ferit de slugi dimineata rupte si insangerate, totul ca pe un pret pe care oamenii il acceptau si il considerau poate normal pentru bunul mers al acelui loc in care erau nevoiti sa isi duca existenta. Viata pasnica a unei asezari in care o femeie silea un barbat sa scrie… De ce toate acestea? Pentru ce era atat de important pentru acea femeie ca acel barbat sa scrie? De nepatruns este uneori mintea femeiasca! Intunecate si incurcate sunt abisurile mintii unei femei! Nici ea nu ar fi stiut ce sa raspunda daca cineva ar fi intrebat-o!
Si totusi, o face si o va mai face, pentru ca nu exista nici un semn ca acel supliciu ar fi incetat in curand. Barbatul nu mai era barbat, iar femeia devenise doar o unealta in realizarea unui plan numai de ea stiut si inteles. Inca o zi, o alta seara, si totul curgea inainte, monoton si absurd. ” Unica esti pe Pamant, Ca o pasare in zbor, Numai pentru tine cant, Un cantec dulce de amor… ” Dragostea lor trantita si tavalita prin noroi, cantecul dulce de amor transformat intr-o tanguire, pasarea in zbor acum are aripile frante si ai devenit Unica fiinta de pe Pamant pe care o urasc cu adevarat, cu atata putere si indarjire pe cat de mult te-am iubit si am crezut in vorbele tale.
In intunericul camerei in care statea asezat pe acelasi scaun metalic, pentru ca rezultatele productivitatii sale lasau de dorit in ultimul timp, in minte i se derulau imagini din trecutul pe care il dorea sa nu mai fi existat vreodata. Prima intalnire, prima atingere fugara de mana, primul sarut. Clipa in care Pamantul i-a fugit de sub picioare simtindu-i trupul mladios si fierbinte lipit de trupul lui, magia primelor mangaieri si dulceata primei nopti de dragoste. ” Unica esti pe Pamant „… „… Isi gasise rostul in viata, se iubisera, se mutara impreuna in acea casuta de tara si visa la un trai linistit inconjurati de o multime de copii alaturi de femeia pe care o iubea in acele zile ca un nebun. Amintirile si deopotriva visele spulberate dor, dezamagirile dor, si de cele mai multe ori chiar si linistea incepe sa te doara. Viata in definitiv nu inseamna altceva decat o permanenta lupta si durere.
Mai ales in doi, isi spuse si rasul nervos ii rasuna nefiresc in camera goala. Exista un Dumnezeu, isi spuse, dar nu acum si nu aici! Pentru ca daca ar exista acum si aici, fara sa faca nimic, nu este decat un Dumnezeu caruia ii place sa se amuze pe seama suferintei pe care oamenii si-o provoaca unuia celuilalt. Un fel de cinematograf cu un singur spectator privind la ecranul urias filmul vietii chinuite a unor oameni, rautati, mizerii si incrancenari. Iar daca, satul de nesanse si dezamagiri, alegi nefiinta, acest Dumnezeu gaseste de cuviinta sa te pedepseasca, probabil pentru ca i-ai stricat filmul pe care il urmarea atat de interesat si de amuzat. Si mai dureros este ca ca daca acest Dumnezeu ar exista, nu ai avea cum, se spune, sa ii ceri socoteala, ci dimpotriva, tu esti cel care trebuie sa dai socoteala pentru ca i-ai stricat filmul…