Ma simt stresat, sunt nervos, ma agit si nimic nu imi mai este pe plac, acum stiu cum ar trebui sa se simta o pasare inchisa intr-o colivie, nu am tinut pasari captive si nu o voi face niciodata, daca voi reusi sa scap de aici. reau sa fug, dar nu stiu cum sa fac, nu am libertate de miscare nici in rarele momente in care ma pot ridica de pe scaun, nu stiu, tot ce stiu e ca trebuie sa scriu pentru a-mi multumi cerberul, am sa scriu si poate in curand daca va fi multumit imi va da drumul sa plec, pentru ca voi pleca, nu mai suport sa traiesc o clipa mai apoi in acea casa impreuna cu femeia pe care o iubeam, dar care m-a adus in aceasta situatie.
Trebuie sa plec, sa fug, sa scap, sa ies si sa nu ma mai uit inapoi sau sa ma mai intorc aici vreodata! Femeia caruia i-am pus in palma inima mea si viata mea… Silit sa traiesc dupa cum vrea ea, sa fac ce vrea ea, cum si cand vrea ea… Sunt un om, nu o masina de scris! Cand voi scapa de aici jur sa nu mai scriu nimic niciodata, nici macar un randulet cuiva, o adresa, un cuvant! ” Scrie, scrie, scrie, insira cuvinte pe hartie, fara sens doar pentru a fi scris!” Sa scriu… Daca nu as mai face-o, oare ce s-ar intampla? Atunci cand dupa masa de pranz va veni sa imi ia farfuriile de pe masa si sa imi aduca ustensilele de scris inapoi ii voi spune ca zadarnic mi le mai aseaza inainte, pentru ca nimic nu se va mai asterne pe acele foi scris de mana mea! Ce se va intampla? Ma va sili? Cum?
Si ramase ganditor cu privirile prinse pe coala de hartie alba pe care se insirau cele douasprezece cuvinte scrise in ultimele zile. Douasprezece cuvinte insiruindu-se pe coala alba de hartie de dinaintea sa douasprezece cuvinte si un noian de ganduri abatute asupra lor. Douasprezece cuvinte fara nicio legatura intre ele, fiecare insemnand pentru el o concluzie a celor douasprezece zile scurse pana atunci, zile macinate si apasate de suma tuturor gandurilor sale de pana atunci. Zile fara rost, seri fara rost unele nopti albe, petrecute pe acel scaun cu capul pe masa in asteptarea zorilor, dupa ce privirea nemultumita a temnicerei se abatuse mustrator pe deasupra colii de hartie, pentru ca apoi sa o aseze la loc inaintea lui pe masa si sa iasa din camera fara el, fara niciun cuvant.
Dimineata insa venise cu acelasi tratament obisnuit, toaleta, hrana, cafeaua, indemnul de a scrie repetat obsedant si privirile-i agatate undeva dincolo de geam si de barele de otel care ii impidicau fiinta. Ar fi scris, pana la acel moment ii placuse sa scrie o facuse mereu, indiferent de ceea ce iesea pe hartie din mana sa, scria pentru el pentru ea si pentru alti cativa care isi mai abateau ochii asupra randurilor sale. Nu-l interesa rezultatul. Nu astepta laude, nu se astepta la nimic de fapt, scria pentru ca el simtea nevoia pentru ca ii placea si gata. Acestea insa vor fi ultimele sale randuri scrise vreodata, mai urma concluzia acelei zile si atat, dupa acel moment la care totusi tinea nimeni si nimic nu il va mai face vreodata sa se mai atinga de o hartie si de o ustensila de scris! In definitiv, cat poti scrie, cate idei ai putea avea?