Gheorge Dincă un criminal povesteste colegilor de celula cum si-a infaptuit crimele. Da detalii abjecte, neuitand insa sa vorbeasca despre sine la superlativ – un monstru desavarsit, caruia i-a iesit raul la care tanjea si pe care il facuse cu mainile goale. Au ce sa caute in presa stenogramele unor conversatii care ies dintre limitele intelegerii umane?

Gheorge Dincă criminalul din Caracal povesteste colegilor de celula despre fatele săvâesite

Aristotel scrie undeva ca omul nu e capabil sa inteleaga raul fiindu-i spectator direct, aratandu-i-l, asadar, pus in scena, in toata brutalitatea si abjectia lui. Din contra, o piesa buna este aceea in care pe scena vezi cauzele care au dus la rau si apoi consecintele care se nasc din acest rau, dar nu crima, nu violul, nu cadavrul.

Atunci cand, insa, pe scena este rejucata violenta, cei expusi sunt alimentati mai intai de sentimente gregare, asa cum este frica din care se nasc diferitele forme de anxietate, pentru ca mai apoi sa se activeze instinctul de autoaparare, care depersonalizeaza scena raului care tocmai se petrece in fata ochilor tai.

Expus in mod direct la grotesc si la crima, omului ii este amputata empatia, capacitatea de a simti ce simte altul, tranzitivitatea care ne opreste sa facem rau altora, pentru ca ne imaginam cum ar fi ca acel rau sa ni se faca noua. Pentru ca a ne imagina ca raul cel mai abject ar putea sa ne atinga personal este de neindurat si de aici depersonalizarea, ruptura de registru – raul se intampla, admitem in cor, atata vreme cat se intampla altora.

Ivan Ilici, personajul lui Tolstoi, accepta moartea atata vreme cat altii sunt cei care mor: se moare, iata, e si asta o parte a vietii. Cand, insa, Ivan Ilici se imbolnaveste si e pus in fata propriei mortalitati, luciditatea e de neindurat si atunci incepe sa urle, ramas eviscerat in fata acelui se moare devenit personal.

Atunci cand Alexandra Macesanu a fost ucisa de Gheorghe Dincă, dezumanizarea a fost cel mai greu de acceptat.

Un criminal monstruos, murdar, cu o curte imbacsita de carpe si vechituri, care traia la marginea unui oras in care politistii cereau ajutorul interlopilor, dintr-o tara al carui serviciu de urgente functioneaza doar pe hartie, iar operatorul la 112 e preocupat sa bifeze in registru cat mai multe apeluri preluate, pentru ca asta e treaba lui, nu sa evalueze situatia si sa salveze viata unei copile care nici macar nu tipa, vorbeste calm despre cum a fost violata si cum va fi ucisa, daca nu primeste ajutor.

Nu ii trebuia decat o minima pregatire psihologica, pentru a sti ca asa suna vocea unei victime paralizate de frica, ca o fiinta umana care a trecut prin raul de neimaginat se depersonalizeaza si capata o luciditate aproape inumana, un prag pe care ratiunea incearca sa se catere.

Citeste si...  Regulamentul privind serviciul de taxi, pe ordinea de zi a CGMB

Infioratoarea moarte a Alexandrei ne-a paralizat insa pe toti. Asa cum ne-a paralizat Colectivul, pentru ca mai apoi a murit o mama cu copilul ei la Timisoara, din cauza unor dezinfectanti ilegali folositi la deratizarea blocului, apoi au ajuns la spital mai multi elevi din Arad, tot din cauza unor substante folosite pentru a face curatenie, peste cateva zile s-a intamplat din nou, ieri s-a intamplat si intr-o scoala din Bucuresti.

Cum e posibil asa ceva?, e prima intrebare care ne vine tuturor pe buze.

Dar stim cu totii cum e posibil si mai stim si ca suntem parte din tot acest proces. Una dintre cauzele blocajului social si institutional in fata posibilitatii ca raul sa se intample din nou si din nou, ca intr-o zi a cartitei, este tocmai supra-expunerea la grotesc si depersonalizarea.

Asta e efectul publicarii in „presa” a marturisirilor abjecte ale criminalului Gheorghe Dincă criminalul din Caracal fara discernamant, fara context, fara paranteze.

In mod firesc, ziaristul nu exista decat pe interval. Rolul lui este sa isi gaseasca acces la documentele si deciziile autoritatilor, sa le citeasca, sa faca legaturile si apoi sa aduca in scena, asa cum spune Aristotel, cauzele care au dus la un rau si consecintele acestui rau.

Jurnalistul trebuie sa indure sa citeasca un rechizitoriu asa cum este cel din cazul criminalului de la Caracal în persoana lui Gheorghe Dincă, tocmai pentru a proteja si, in acelasi timp, a se asigura ca publicul va intelege ce a facut posibila crima si care sunt solutiile pentru ca ea sa nu se repete intocmai.

A copia si a publica insa marturiile unui criminal, expunand publicul in mod nemijlocit la producerea raului, nu face decat sa contribuie la starea de anxietate si la blocajul in care societatea intra, pentru a putea face fata fricii ca in locul Alexandrei putea fi oricare dintre noi.

Iar o societate blocata in frici gregare e incapabila sa isi supravegheze politicienii si sa puna presiune legitima pentru ca institutiile sa nu fie locuri pentru rude si prietenii din politica.

Altminteri, Alexandru Cumpanasu, acest personaj al carui rost a fost sa intretina dementa in campania electorala, in cele mai parsive feluri, se labarteaza iarasi in prim-plan si devine indispensabil politicienilor aflati la decizie, asa cum s-a intamplat zilele acestea, cand ministrul de Interne l-a primit intr-o intalnire de lucru.

Iar ministrul Educatiei mizeaza pe aceeasi expunere in direct si ia televiziunile dupa ea atunci cand intra intempestiv in sali de clasa, unde un cadru didactic tipa la copii. Cum s-a ajuns insa la scoli in care agresivitatea e cotidiana, iar impostura la fel nu mai apare in live.