Descântec vechi de gripă nouă… şi de toate felurile, marca Vărbila…
E bine, însă, să ajungeţi la medic!
Gripa, de orice fel ar fi ea, tradiţională, aviară, nouă, numită şi porcină, bagă, la ţară şi la oraş, lumea în fibrilaţii. Şi, totuşi, la început de mileniu trei, babele de la ţară încearcă să ţină piept oricărei pandemii de gripă, prin incantaţii, zic ele, magice.
Leac de Vărbila
Satul Vărbila, al comunei prahovene Iordăcheanu… Umezeală mare în vremea din urmă şi, la cimitirul din localitate, unde pânza freatică este foarte aproape, morţii înoată – de nu or fi luat-o din loc, de-a binelea – în apa din morminte. De vreo zece ani, tot aşa se întâmplă. Doar dai un pic cu cazmaua ca să faci o groapă şi apa ţâşneşte ca petrolul din Dallas. Sătenii s-au obişnuit cu apa din gropile unde îşi aduc morţii, nu mai e nimic ciudat. Ba, nici nu mai cumpără haine noi pentru decedaţi, că şi aşa se strică în apă. Autorităţile locale caută, tot caută, soluţii. Adică să facă un nou cimitir, în marginea satului. De la Direcţia Sanitară Prahova nu a prea venit cineva pe aici, ca să vadă dacă e pericol de vreo epidemie de hepatită. Dar despre aceste lucruri, într-un alt material. Şi, în fosta cârciumă de lângă cimitir şi şcoală, transformată în… dispensar, de au rămas beţivii fără „obiectul muncii”, lumea vorbeşte… Nu despre morţii îngropaţi în apă, ci despre gripă. Oricum ar fi ea, de asta de zaci la pat cu febră, de asta aviară sau porcină… Căci, la Vărbila, sat dijmuit cam juma’, juma’ între români şi ţigani, lumea e informată. Cică ar exista, deşi nu s-a prea dus vestea despre eficienţa lui, un descântec. E vechi, se folosea când românul şi ţiganul din Vărbila făceau deopotrivă gâlci.
Incantaţie ca la Vărbila
Am scos plaivazul şi agenda şi, pentru cultura mea generală, am notat cât am putut de exact, paşii. Întâi, în faptul serii – în afară de duminică – se iau trei sau nouă fire de mătură veche din gospodărie. Din ele se face, legate cu un fir roşu de lână, un bucheţel. Alături, se pune un săculeţ cu sare grunjoasă, fierbinte, care, în timpul descântecului, ajunge la o temperatură suportabilă, un pahar de ţuică şi un castron cu hrean ras. Bolnavul este aşezat pe un scaun şi cea care descântă, de preferinţă o femeie în vârstă, curată, adică fără bărbat, îl loveşte peste frunte cu firele de mătură şi îl freacă pe mâini, în timp ce incantaţia curge în încăperea oarecum cufundată în întuneric:
„Pe luna cu stelele / Veniră gâlcile / Şi toate boalele / La pieptul lui… Cutare. Îl luai / Îl scuturai, / Gâlcile le fărâmai / Cu mătura le măturai /De la Cutare le curăţai, / Ca poala Maicii Domnului îl lăsai / Curat şi luminat / Ca argintul strecurat / De gâlci neîndurerat. / Dar unele au rămas / Vacile să le pască / Trei mătuşi să le păzească / Una şchioapă nu putea, / Alta oarbă nu vedea / Şi-una surdă n-auzea. / Şi veniră nouă voinici / cu nouă măciuci / Şi pe gâlci tăbărâră, / Până mii de fărâmi le făcură. / Eu cu mătura le luai /De la Cutare le-depărtai / Peste nouă mări şi nouă ţări le aruncai. / De rămase Cutare curat şi luminat!”. (Noroc că, aşa conştiincioasă cum mă aflu, am notat. Că, dacă băgam discheta şi mă lăsam în baza ei, era hai mare. Mă făceam de râs şi nu mai ştiam să zic atâta versificaţie). Apoi, din sarea caldă se ia între deşte – pardon, degete, dar aşa se zice la Vărbila – câteva cristale şi se freacă bine cerul gurii bolnavului. Ca dezinfectant, se foloseşte ţuica din pahar, apoi pe pieptul suferindului se pune restul de sare şi hreanul ras.
Cică, fuge şi mama lu’ gripă după aşa ritual de la Vărbila…