Deşi fiecare om are celule maligne în corp, nu se îmbolnăvesc toţi de cancer. Iar dintre cei atinși de nemiloasa afecțiune, unii se vindecă, alţii nu. De ce oare?
Vinovați de îmbolnăvire sunt ba factorul ereditar sau condiţiile de mediu nefavorabile, ba obiceiurile considerate dăunătoare ori o combinaţie nefericită a acestora, sunt de părere mulţi dintre adepţii medicinei alopatice, obişnuiţi să privească organismul uman ca o simplă aglomerare de celule.
Şi fizic, şi psihic
Sunt însă persoane care consideră că organismul uman este un întreg format din fizic şi psihic. După părerea acestora, niciuna dintre cauzele enumerate mai sus, luată separat, nu constituie o condiţie suficientă pentru formarea tumorilor canceroase. Ca să se întâmple asta, oricare dintre ele trebuie să interacționeze cu un alt factor hotărâtor, și anume cel psihologic. Altfel spus, emoţiile negative trăite cu intensitate au rol de catalizator și duc la declanşarea diviziunii celulelor atipice. Tot factorul psihologic este răspunzător de evoluţia nefavorabilă a bolii ori de regresul acesteia.
Moment de cotitură
„Cancerul nu este o boală ucigătoare, e doar un moment de cotitură pe traiectoria vieţii“, susţine Lawrence LeShan, renumit psiholog clinician din SUA, pionier al intervenţiei psihologice în patologia cancerului, expusă pe larg în cartea Cancer as a Turning Point (Cancerul, un moment de cotitură). După 30 de ani de terapie cu bolnavii de cancer în faze avansate, LeShan a ajuns la concluzia că, atunci când cineva se află în situaţia de a nu mai găsi un sens pentru propria existenţă, organismul lui reacţionează la această negare a vieţii prin formarea tumorilor maligne.
După părerea lui, cu cancerul se confruntă mai ales cei care au dus o viaţă activă. Aceștia, odată ajunşi într-o situaţie stresantă, pe care o consideră fără ieşire, se dau bătuţi. O asemenea trăire atrage după sine o serie de procese fiziologice care inhibă mecanismele naturale de apărare ale organismului, creând condiţii favorabile formării celulelor atipice.
Sentimentul de neajutorare, distrugător
Instalarea cancerului demonstrează că, pe parcursul vieţii bolnavului, au existat probleme stresante ce au rămas nerezolvate, agravate de evenimente şocante care au avut loc cu șase luni, maximum un an şi jumătate în urmă. Este concluzia la care a ajuns Elida Evans, autoarea unuia dintre cele mai complete studii referitoare la relaţia dintre stările emoţionale şi cancer. După ce a chestionat mai mulţi bolnavi de cancer, ea a ajuns la concluzia că, înainte de debutul bolii, mulţi pacienţi au pierdut legături emoţionale importante.
După părerea ei, aceștia care aparţin tipului psihologic predispus să se ataşeze de o persoană, un loc de muncă, o casă, nefiind defel preocupaţi să-şi dezvolte şi să pună în aplicare propriile înclinaţii. Iar când se întâmplă ca respectivul obiect, rol, persoană să fie puse în pericol sau pur şi simplu să dispară, asemenea indivizi, lipsiţi de abilitatea de a face faţă acestei situaţii, se îmbolnăvesc, mulți dintre ei fiind afectați de cancer. Elida Evans susţine că reacţia tipică a acestora din urmă în fața problemelor şi situaţiilor stresante se manifestă printr-un sentiment de neajutorare, nimicitor pentru ei.
Interesele altora, pe primul plan
„Bolnavii de cancer au tendinţa de a pune pe primul plan interesele altora“, susţine Evans. Au demonstrat-o şi pacienţii lui LeShan. Unul dintre ei, este brazilianca Natalie. La un moment dat, ea s-a mutat cu familia în Anglia. Cele două fiice visau să devină actriţe și credeau că Londra le poate oferi mai multe oportunităţi de a face carieră.
De dragul fetelor și pentru ca soţul (care se considera poet, deşi nu publicase nicio poezie) să se dedice pasiunii sale, Natalie a acceptat locuri de muncă ce nu-i aduceau nicio satisfacţie. Fiind tot timpul preocupată de familie, făcea totul mecanic și nu mai avea nici timp, nici dorinţa de a se dedica unui lucru care îi plăcea. După un timp, la 49 de ani, Natalie a fost pusă în faţa unui diagnostic nemilos: cancer la sân şi metastaze multiple.
Norocul ei a fost să-l întâlnească pe LeShan. După o lungă conversaţie, acesta i-a atras atenţia că singura şansă, ultima de altfel, de a-şi salva viaţa era să repare o greşeală pe care a făcut-o cu zece ani în urmă. Ce trebuia să facă pentru a avea această şansă? Să lase deoparte problemele celorlalți din cauza cărora a uitat de sine şi să se concentreze doar asupra propriei persoane.
Perspectivă salvatoare
Urmându-i îndemnul, Natalie a părăsit Londra, unde s-a dovedit că fiicele şi soţul s-au descurcat de minune (lucru pe care nu-l considera posibil fără ajutorul ei), și s-a întors în Brazilia. Înota în mare, mergea desculţă pe plajă, şi-a reluat vechea activitate de educatoare, o permanentă sursă de bucurii pentru ea.
Dacă până atunci dieta pe care o ţinea în speranţa vindecării şi medicamentele nu i-au fost de prea mare folos, acestea au avut efecte excelente după întoarcerea în Brazilia, iar Natalie a început să se însănătoşească. Asta întrucât, aşa cum îi spusese LeShan, doar într-un mediu care oferă bucurie se activează forţele interne de autovindecare, ducând la însănătoşire.
Exemplele pe care le prezintă LeShan în cartea sa sunt mărturii elocvente în sprijinul unui vechi adevăr: niciodată nu e prea târziu s-o iei de la capăt. Din păcate, unora le-o reaminteşte cancerul. Boală însă, după părerea lui LeShan, pune o condiţie: trăieşti doar dacă te bucuri de viaţă.
Cancerul este un moment de cotitură pe traiectoria vieţii, cel afectat de teribila boală fiind pus în situaţia să aleagă: ori își acceptă sfârşitul, ori se schimbă şi o ia în altă direcţie, susţine LeShan, renumit psiholog american. Care este această direcție? Regăsirea interesului pentru propria existenţă.