În medie, o femeie trăieşte cu 5-6 ani mai mult decât un bărbat. Conform statisticilor, există câte şase femei în vârstă de 85 de ani la patru bărbaţi de aceeaşi vârstă, iar după atingerea centenarului proporţia devine şi mai negativă, în defavoarea sexului tare. Longevitatea mai mare a sexului feminin faţă de cel masculin este valabilă nu doar în cazul oamenilor, ci a fost dovedită ştiinţific şi în cazul multor specii de animale. Diferite studii au încercat şi parţial au reuşit să explice misterul acestei diferenţe în privinţa longevităţii mai mari a femeilor. Prima şi cea mai veridică ipoteză se referă la cauza genetică, însă există şi alte explicaţii, pe care specialiştii le-au pus cap la cap într-un nou studiu publicat recent în revista „Scientific American”.
Cea mai comună explicaţie se referă la factorii de stres mult mai mari care atacă bărbaţii pe toate planurile vieţii lor: personal, profesional, economic sau social. Adversarii acestei teorii susţin însă că decalajul ar trebui să se fi redus substanţial în ultimele decenii, când şi femeile au început să lucreze cot la cot cu bărbaţii şi să aibă, deci, aceleaşi vulnerabilităţi legate de stresul profesional, familial, în gospodărie, financiar sau social. O altă ipoteză se referă la faptul că femeile sunt mai puţin predispuse la îmbolnăviri din cauza obiceiurilor nesănătoase, puse adesea pe seama bărbaţilor. Fie că este vorba de consum în exces de tutun şi alcool sau sedentarism şi alimentaţie bogată în grăsimi, se pare că nici aceşti factori nu explică longevitatea mai mare a femeilor, care, potrivit studiilor, suferă într-un număr mai mare de astfel de boli la bătrâneţe decât bărbaţii şi totuşi trăiesc mai mult decât ei.
În ultimii 400 de ani, durata medie de viaţă a crescut de la 40 la 75 de ani
Este general acceptată teoria conform căreia îmbătrânim treptat, cu trecerea anilor, din cauza deterorării componentelor celulelor, cum ar fi proteinele şi ADN-ul. Procesul degenerativ este ireversibil, dar poate fi încetinit în unele cazuri. De menţionat datele statistice care relevă faptul că, în ultimii 400 de ani, în Europa, mai ales în ţările industriale, durata medie de viaţă a crescut de la 40 la 75 de ani. Profesorul Thomas Kirkwood, directorul Institutului pentru Geriatrie din Newcastle (Anglia) a sugerat pentru prima dată că organismul uman nu se poate repara singur când se strică şi este un simplu vehicul care are strict rolul de a transporta pe termen scurt materialele genetice de la o generaţie la alta şi nu se justifică o „reparaţie” când acesta iese din uz.
Hormonii prelungesc sau scurtează viaţa
El a lansat teoria cauzalităţii somatice şi a întreprins numeroase studii de laborator care indică faptul că animalele care au o durată de viaţă mai lungă sunt mai bine adaptate pentru supravieţuire şi, ca o particularitate, organismul femelelor este mult mai capabil „să repare” deteorirările survenite pe parcursul existenţei, însă această abilitate cu suport hormonal este anulată în cazul extirpării ovarelor. De asemenea, conform experimentelor făcute pe cobai, se pare că şi masculii castraţi îşi modifică speranţa de viaţă, devenind mai longevivi. Deci, se pare că tot hormonii – în acest caz nivelul mare de testosteron – sunt cei care scurtează durata de viaţă a bărbaţilor. Totodată, studiile clinice au demonstrat o corelaţie directă între un nivel scăzut al hormonului de creştere (HGH- somatotropin) la adult şi efectele îmbătrânirii. Potrivit studiilor, nivelul de HGH se reduce la jumătate până la vârsta de 60 de ani, deficienţa de hormon de creştere la adult fiind cunoscută sub denumirea de „somatopauză”.
„Super-femela şoricel”, un model de longevitate
Kirkwood a exemplificat constatarea sa şi prin cazul unor pacienţi dintr-un sanatoriu american, în care bărbaţii castraţi au trăit în medie cu 14 ani mai mult decât colegii lor de azil. Totodată, este amintit proiectul oamenilor de ştiinţă niponi care au reuşit să creeze „super-femela şoricel”, din materiale genetice provenind de la două femele-cobai, noua creatură reuşind să aibă o durată de viaţă de trei ori mai mare ca a unei femele obişnuite. Profesorul Kirkwood concluzionează că este important ca, în toate speciile şi cu precădere în cea umană, femela să-şi menţină corpul sănătos pentru că este cea care duce viaţa mai departe către alte generaţii, în vreme ce masculul are doar un rol reproductiv pe termen scurt, iar starea lui de sănătate nu este la fel de importantă pentru perpetuarea speciei.