Reporter Domnule Dan Claudiu Tănăsescu, am citit într-un „Cuvânt înainte” al uneia dintre cărțile publicate de dumneavoastră că sunteți un om polivalent, în sensul că ați exercitat multe funcții și profesii. Care-i adevărul?mutilari_-_dan_claudiu_tanasescu

Dan Claudiu Tănăsescu: Da, este adevărat, însă polivalente sunt doar unele elemente chimice din tabelul lui Mendeleev! Viața m-a dus prin multe zone de activitate. Acest lucru a fost posibil în mare parte mulțumită educației primite de la părinți, care puneau mare preț pe muncă, dar și… obligat de soartă, prin plaja oferită de anii mulți petrecuți de la naștere până acum. Natura m-a înzestrat cu mai multă voință decât lene, calitate care m-a cărat, pur și simplu, pe o mulțime de miriști pe care am făcut… bătături!

R: Adică ?

DCT: Păi… am început să muncesc de la vârsta de 14 ani. Nu din lipsa mijloacelor materiale, ci din curiozitate. Tatăl meu era medic, aveam din ce trăi. Dar, cum vă spuneam, la vârsta aia, dorința de a cunoaște m-a împins în bulboana primei ocupații. Șoseaua din comuna mea, Mogoșoaia, se moderniza. Pe lângă furnicarul de muncitori cu lopata, lucrau și câteva compresoare care bătătoreau matricea șoselei. Le admiram cum se plimbau peste balastul ce urma să constituie patul asfaltului. Şi, într-una din zile, mecanicul unuia dintre ele m-a invitat la volanul mașinăriei. Am lucrat ca ajutor de mecanic vreo câteva luni. Apoi, a trebuit să reiau școala, după care am intrat la facultatea de medicină, dar, din pricină că tatăl meu purta un stigmat ce nu le-a plăcut comuniștilor, am fost exmatriculat. Și atunci, din motive de „reabilitare” (tatăl meu făcuse politică înainte de 1944), m-am angajat ca tractorist, și apoi șofer, la un SMT. În același timp, pentru că învățasem la Palatul Pionierilor, acum Palatul prezidențial Cotroceni, să cânt la saxofon și clarinet, am făcut parte din diferite trupe de lăutari, mergând cu ei să cânt la baluri, nunți și tot soiul de spectacole. Așa am cunoscut frumoasele cântece românești, oamenii acestei țări…

R: Atunci, cum de ați ajuns medic?

DCT: Aaa! Asta a fost puțin mai târziu. După doi ani de „reabilitare”, am fost reprimit la Facultatea de medicină din Cluj, pe care am terminat-o cu brio. Fiind un student foarte bun, cei de la partidul comunist m-au înscris în organizația de bază a facultății.

R: Deci, să înțeleg că nu mai ținuseră cont de situația politică a tatălui!

DCT: Așa-i. Eu, atunci când m-au chemat să-mi scriu autobiografia, le-am amintit de dosarul meu „pătat”, dar ei au motivat că „e ordin de sus” ca studenții cei mai buni să fie făcuți membri de partid. Și așa, vrei, nu vrei, aghiazmă bei Matei, am ajuns unul dintr-ai lor. Tatăl meu râdea de mine: „Bravo, băiete, ajunsăși și comunist!”.

R: Și ce a urmat?

DCT: Am terminat facultatea și am mers la post, la circumscripția sanitară din orașul Mărășești. După șapte ani, nu se dăduse de zece ani concurs pentru intrare în București, am reușit să iau acel examen și am primit un post de medic în cadrul Policlinicii Colțea. Acolo am muncit cu seriozitate și, după un timp, m-am transferat la Policlinica Drumul Taberei.

Citeste si...  Mircea Diaconu, de la Câmpulung Muscel la... Bruxelles?!

R: Bine, dar cu scrisul, cu politica și demnitățile cum rămâne?

DCT: Un bob zăbavă! Am ajuns scriitor „din cauza” (ei bine, e vorba de fapt de destin!) unui mare scriitor care a făcut o criză cardiacă în noaptea în care eu eram de gardă pe salvare.

R: Despre cine-i vorba?

DCT: De Fănuș Neagu. L-am tratat mult timp, și am rămas prieteni. El m-a… descoperit, el m-a condus spre publicarea primei cărți. A fost pentru mine omul care m-a aruncat în bulboana scrisului, ocupație care a devenit o a doua mare pasiune. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1979. În același timp, am colaborat la revista „Săptămâna”, care era condusă de marele scriitor Eugen Barbu, cu care am legat o strânsă prietenie.

R: Ați publicat multe cărți.

DCT: Da, vreo douăzeci, trei dintre ele fiind premiate. A fost o perioadă când cărțile mele erau tipărite în zeci de mii de exemplare. Apoi…

R: Dar cu politica ?

DCT: Ei, toate lucrurile, în viață, sunt mai mult sau mai puțin întâmplătoare! A fost cam așa: După surogatul de revoluție din 1989, m-am pomenit în cabinetul meu de la Policlinica Drumul Taberei cu o grupă de cetățeni din Mogoșoaia (acolo m-am născut și am crescut) care, nici una, nici două, mă chemau să ocup fotoliul de primar al localității. „Nici gând”, le-am spus. „Eu îmi văd de medicina mea!” Dar ei au venit de încă vreo câteva ori, susținând că au încredere în mine, ca fiu al satului, și așa mai departe! Ei, până la urmă am admis. Am stat primar din 1990 până în anul 2004, când cântecul de sirenă al lui Vadim m-a atras în formațiunea lui, cu sprijinul căreia am devenit senator. Până în 2008.

R: Și… apoi?

DCT: M-am lăsat de medicină, am reînceput să scriu și să public, am fost ales președintele Partidului Protecției Sociale, dar, din motive de colegi rupți de realitatea politică prin care trecem, am renunțat. Acum, de câteva luni, am înființat, împreună cu un grup de tineri entuziaști și sătui de promisiunile tuturor partidelor care s-au perindat la putere, un partid de centru-stânga, care are o denumire sugestivă: Blocul Unității Naționale. Are o siglă și un logo la fel de reprezentative: BUN-100%!

R: Și care este mesajul partidului?

DCT: Simplu, dar complicat! Înlocuirea clasei politice cu una tânără, necoruptă în fapte și idei, readucerea în sufletele românilor a demnității pierdute în acești ani dezastruoși, acces la educație și la mijloacele de îngrijire a sănătății pentru toți cetățenii, refacerea patrimoniului național și aducerea nivelului de trai al românilor la standardele din statele europene cu o economie avansată!

R: Domnule Dan Claudiu Tănăsescu, vă mulțumesc pentru acest interviu.

DCT: Și eu vă mulțumesc. Cam scurt, dar înțeleg că hârtia e scumpă!

Stefan Ionita