Orice dată aniversară era un motiv excelent pentru manifestări patriotice
Cât timp am fost la grădiniţă, de Ziua Copilului se făceau serbări pentru părinţi şi bunici. Nimic nu mi-a plăcut, pentru că nimic nu era spre distracţia noastră, a copiiilor. Aşteptat cu nerăbdare era momentul desenului pe trotuar, de după serbare, acel Cico de rigoare care era fenomenal şi unic – adică alt model de suc nu se găsea în afara celor făcute acasă de mama sau bunica (socată şi sirop de bard cu sifon, de care tare dor îmi e) -, îmbrâncelile cu băieţii care ne rupeau nouă, fetelor, creta colorată şi toţi cântam de mama focului. Dar după serbare! Fără să ne dăm seama că hit-urile vremii erau tot cântece patriotice, adică ce se dădea la radio şi ce ne învăţa tovarăşa educatoare. Îmi plăcea la nebunie „Vine, vine primăvara!” care tocmai se încheiase.
Cine şi-a trăit copilăria pe vremea comuniştilor nu are cum să nu-şi amintească de 1 Iunie. După cum se ştie, această dată este decretată Zi Internaţională a Copilului. În această zi, copiii patriei socialiste erau în centrul atenţiei, însă manifestările speciale dedicate acestei sărbători se desfăşurau tot sub semnul propagandei şi educaţiei în spirit patriotic-comunist.
Sub genericul „Eu m-am născut acolo unde brazii cântă” sau intonând cântecul pionieresc „Noi în anul 2000”, elevii şi preşcolarii români sărbătoreau 1 Iunie. Ţările comuniste din Estul Europei aveau o oarecare mândrie privind de 1 Iunie. Statul român a adoptat sărbătorirea zilei de 1 iunie la 22 martie 1950, acest an fiind primul în care copiii români au fost sărbătoriţi după model sovietic.
Luna iunie era a copilului, începea cu 1 şi se termina la 30, când bravii noştri conducători ai acelor vremuri sărbătoreau Ziua Învăţătorului. Cu ocazia Zilei Copilului, în toate şcolile şi grădiniţele se organizau tot felul de serbări, până şi casele de cultură găzduiau astfel de manifestări. În şcoli, Ziua Copilului era organizată de membrii UTC-işti şi supravegheată atent de către secretarul de partid şi de către responsabilii cu activitatea ideologică. Dragomir Ignat, profesor în anii regimului comunist, îşi aminteşte că elevii mai primeau şi câte o limonadă la şcoală, iar la finalul manifestărilor se mai făcea şi câte un foc de tabără sau se pleca în diferite excursii. E, la mine nu se punea. Rămâneam toţi la şcoală sau plecam prin oraş cu părinţii.
Îmi amintesc că în generală şi în liceu m-am ocupat cu corul şi teatrul, dar la teatru nu se făceau decât montări tematice, adică montaje literare. Îmi plăcea pentru că aveam profi inteligenţi, care ne lăsau să ne „destrăbălăm” să interpretăm şi versuri sau poeţi din afara programei şi să cântăm, e adevărat că accidental, ceva după Abba sau Bee Gees, dar în maaaaare secret!
Efectiv, Ziua de 1 Iunie nu mi-a plăcut niciodată. În oraşul meu teatru pentru copii nu exista şi nu venea niciodată vreunul din altă parte, vreun eveniment făcut de adulţi pentru copii, ioc! Tot noi ar fi trebuit să-i distrăm pe adulţi cu ceva ce ei credeau că trebuie să facem.
Singura mângâiere era, poate, rochiţa şi pantofii noi, că nu se cădea altfel… (dar de cele mai multe ori erau noi, pentru că mama le cumpăra cu o lună în urmă, de dragul Iepuraşului, nu a Paştelui prea bine ascuns!). Apoi, ca la un semn, când Serbarea se termina, plecam în gaşcă la cele 2-3 cofetării din oraş să mâncăm o prăjitură şi să bem un Cico. Noi am fi vrut o îngheţată, dar nu ştiu cum se făcea că asta mereu se topea prea repede şi cădea pe hăinuţele noi. Deci, era interzisă! Dacă părinţii erau cumpătaţi, ne mai duceau şi pe la singurul magazin universal din oraş, cel cu „55 de magazine într-unul singur” şi ne luat tenişi sau chiloţi negri de sport şi tricouri albe tetra, obligatorii la covârşitoarele antrenamente care urmau pentru…. aţi ghicit!, Daciada! Că la sfârşitul anului trebuia să arătăm ţării întregi, ce vorbesc eu?!, lumii întregi ce naţie de sportivi am ajuns. Vă povestesc altă dată de leşinurile de pe terenurile de sport şi de crizele profesorului coordonator, mai speriat de bombe decât noi, cei care munceam…
Trebuie să pomenesc de faptul că 1 Iunie era o zi trecută şi în agenda de activităţi diverse din anumite întreprinderi. Cu acest prilej se făceau delegaţii formate din muncitori de la diverse fabrici şi uzine, care mergeau în special la Casele de copii unde duceau cadouri. Erau cazuri când în cadrul unei întreprinderi se aduna un fond special pentru a se putea cumpăra cadouri copiilor fără familie din acea perioadă.
Îmi amintesc de bieţii şoimii ai patriei, care ca pionierii, purtau uniformele călcate şi apretate de mămici. La 1 Iunie erau sărbătoriţi copiii de grădiniţă şi cei din clasele I-IV. Ei primeau diverse premii de Ziua Internaţională a Copilului, când se desfăşurau activităţi în curtea şcolii sau în centrul oraşului – de la cărţi la plastilină, acuarele pentru cei mai mici şi diplome pentru elevii mai mari.
Din clasa a V-a ne păşteau alte obligaţii. Dar nu ştiu cum se face că tot ce-mi amintesc este canicula insuportabilă şi gustul delicioasei îngheţate de cacao cu nucă măcinată…