Comisare , un fleac: te-am evocat…

Personal, pot să scriu o epopee, mai multe, foarte multe, despre Sergiu Nicolaescu. Ştiu că şi voi, sunteţi gata să citiţi tot, să asimilaţi totul, să absorbiţi orice. Însă, e momentul să ne luăm rămas bun de la marele regizor, fără să mai întindem pelteaua şi fără să picăm în penibil, despicând firul în 24, după moartea lui. Să-i aducem un ultim omagiu şi să-l lăsăm să se odihnească în pace. Şi, pentru că nu-mi place bălăcăreala şi ştiu că nici vouă nu vă place, pentru că sunteţi, cei care ne citiţi, oameni inteligenţi, demni, responsabili şi căutaţi altceva decât bârfe ieftine şi cancanuri de doi bani, să facem, pentru ultima dată, onorurile pentru Sergiu Nicolaescu.

O scurtă incursiune într-o viaţă de om

A fost, indubitabil, un personaj şi o personalitate. Mare, imensă, colosală, fie că l-am plăcut sau nu ca om. A fost, de fapt, el însuşi, e epopee. A fost o poveste. A fost o legendă. Sau, poate că abia acum începe legenda. Şi istoria… Aspectele pe care ar trebui să le abordăm despre el sunt multe, diverse, complexe. Dar de ce am face-o? Sunt alţii care formează corpul de balet, care fac coregrafia – pe asta n-o făcuse Sergiu Nicolaescu în viaţă – de că să ne vârâm şi noi în corul de bocitoare? Noi rupem rândurile, facem un pas înainte şi vă poftim şi pe voi să faceţi acelaşi lucru. Ofuscarea şi bălăcăreala şi aruncatul de rahat rămâne în altă parte. Deci, să vedem… Sergiu Nicolaescu a trecut, toată viaţa, drept un om dur, intransigent, hotărât. Şi chiar a fost astfel. Pe platourile de filmare nu făcea compromisuri, nu făcea rabat de la muncă, multă muncă, de la calitate, de la intensitate. Muncea, nu cot la cot cu actorii, cu echipa, ci mult mai mult ca ei, ca toţi. Făcea de toate când filma: era operator, era actor, era scenarist, era regizor, era cascador. Şi, mai ales, trăia. Rolul lui, filmul lui, viaţa lui. Căci, marele dispărut chiar a trăit la intensitate maximă tot. A ars cu devoţiune pentru viaţă. Chiar dacă ea a însemnat în primul rând, film, cinematografie, carieră. Era mic copil, când, din instinct, pesemne, plămădea în minte şi apoi punea în practică, pe maidan, cu copiii, primele lui filme. Era pe jumătate machedon, dar se purta ca un neamţ. I se şi spunea Neamţu’. De atunci, făcea totul cu meticulozitate şi rigurozitate. S-a născut într-o familie bogată, dar de la tatăl lui, un om care a trăit până după revoluţie, Sergiu Nicolaescu nu a moştenit nimic, în afara locului de veci de la Târgu Jiu, unde se spune, va fi dusă urna cu o parte din cenuşa sa. Pe de o parte, pentru că tatălui i-au luat tot comuniştii şi el nu a mai cerut niciodată nimic înapoi, lucru pe care nu l-a făcut, de altfel, nici fiul, pe de alta pentru că bătrânul domn Nicolaescu i-a spus fiului său: „dacă vrei să ai ceva în viaţă, fă-ţi!”. Şi fiul şi-a făcut. Era, de altfel, rece relaţia dintre cei doi. Poate pentru că tatăl muncea mult, lipsea mult de acasă, poate pentru că aşa era el, mai rece, poate pentru că aşa erau timpurile şi oamenii nu erau la fel de expansivi ca azi. Poate că şi tatăl, ca şi fiul, târa după el un vagon de frământări interioare. Cu mama, în schimb, regizorul a avut alt tip de relaţie. A iubit-o mult. Pentru că ea îşi iubea ţara, pentru că, prietenă cu Ecaterina Teodoriu fiind, i-a imprimat şi lui dragostea de neam, pentru că l-a învăţat să respecte femeile, pentru că, la rândul ei, l-a iubit mult. Şi, cu toate astea, ca să răzbească în viaţă, la un moment dat, Sergiu Nicolaescu a renegat-o. Pe ea şi pe tatăl lui. Pentru că trebuia să aibă dosar sănătos, să nu fi avut legături cu moşierimea şi burghezimea, pentru că, altminteri, nu se putea înscrie, după ce terminase liceul în doi ani, la aproape 16, deci, făcând doi ani într-unul, nici măcar la facultate. De fapt, a reuşit să se înscrie la trei, a luat examenele la toate, a plecat la marină, apoi, s-a înscris la Politehnică, pe care a şi terminat-o. Dar, a făcut film. Căci, aşa a fost viaţa. Destinul, de fapt, începea, fără ca Nicolaescu să ştie, să se ţeasă.

 

Maestrul şi bobocul de trandafir

Da, sunt multe laturi care trebuie abordate când vorbim despre maestru… Acum, prefer să mergem pe cărăruia dragostei, cea care ar fi putut să se transforme într-un bulevard. Şi, poate, pentru că el era foarte discret şi noi nu ştim exact, chiar s-a transformat, când, bărbat copt fiind, se aprindea ca o torţă după puştoaica de 16 ani, pe care o întâlnea întâmplător. Era, pesemne, altfel, decât toate femeile care îi trecuseră prin viaţă şi prin pat. Şi ele, o ştie şi copilul de la sânul mamei, au fost destule. El, venea nu numai după multe amoruri, dar şi după două căsnicii, una făcută pe când nici nu visa la film şi dorea doar să fie cap de familie şi să aibă cinci băieţi, încheiată repede, alta realizată mai târziu şi mai trainică un pic ca prima. Ea, un boboc de trandafir nedeschis bine, avea puritatea vârstei. Curăţenia gândului şi faptei. Frumuseţea neprihănirii. Jocul copilei. Tandreţea femeii. Unicitatea iubirii. Pe bărbatul hârşit de viaţă l-au vrăjit toate astea. Ea era total topită după el. Şi drumurile, din iubire, li s-au contopit. Cum spuneau gurile rele, care ştiau de situaţie – pentru că, repet, el a fost foarte discret cu viaţa lui şi lumea n-a ştiut despre el decât ce a vrut el să se ştie şi când a vrut el asta – a luat-o s-o crească. De fapt, Sergiu Nicolaescu, pentru copila de atunci, a fost şi tată, şi iubit, şi bunic, şi prieten, şi mentor, şi sfătuitor. Copleşită de măreţia lui, şi ea a urmat regia şi a fost, la filmul „15” producătorul acestuia. Şi, deşi tânără şi ai zice expansivă, Dana Ionică, devenită Nicolaescu la câţiva ani de la începerea poveştii lor de dragoste, a fost foarte discretă toată viaţa, alegând să stea în umbra maestrului. Poate şi discreţia ei, pe lângă răbdarea de care a trebuit să dea dovadă ca soţie a unui monstru saacru, au făcut-o de neînlocuit în inima maestrului. Au petrecut ani destui împreună şi, contrar gurilor rele, extrem de frumoşi. Nicolaescu recunoştea într-un interviu că, dacă acest lucru s-a întâmplat, a fost doar meritul ei, al fetişcanei după care acum lumea aruncă, metaforic vorbind, sper să nu se ajungă până la a fi şi real acest lucru, cu pietre. Ea, cu tinereţea ei, cu vitalitatea ei, cu discreţia ei, l-a făcut pe el să se simtă mereu tânăr. Cel puţin, până la accidentul nefericit, când a căzut pe scări şi a trebuit să fie de două ori operat pe creier, el a fost la fel de tânăr ca ea. Deşi, uneori, cu maturitatea vârstei se gândea dacă nu cumva ea ar fi avut dreptul la o familie, la o normalitate, la o altă viaţă decât la cea care, credea el, o ţinea prizonieră lângă el. Şi ea, cu impetuozitatea anilor tineri, îi spunea mereu că asta e normalitatea pentru ea, asta e normalitatea ei. Fătuca asta, cum îi spun azi cu repulsie oamenii, a ştiut, cum n-a ştiut niciuna dintre sutele, poate miile de femei, să îi ofere o mare dragoste lui Sergiu Nicolaescu. Fără trădare. Fără înşelătorie. Fără murdărie. Iar el, i-a dat, ca niciunei alte femei, iubirea lui. A fost singura căreia el i-a spus că o iubeşte. Poate pentru că, deşi era atât de tânără, semăna cu mama lui.

De ce iubim femeile?

Şi, reliefez ce spun cu gândurile lui: „când am deschis ochii pe lume, mă privea o femeie tânără, frumoasă şi surâzătoare. Mama… Ea a fost multă vreme centrul universului meu. M-a înconjurat cu atâta iubire necondiţionată, încât răspunsul meu nu putea fi decât o la fel de mare şi necondiţionată iubire. Fiindcă mama era o femeie deşteaptă, nu a pregetat să mă-nveţe respectul pentru doamne. Şi da, le-am respectat pe toate femeile din viaţa mea, chiar dacă de iubit n-am iubit decât câteva. Le-am iubit pentru frumuseţea, misterul, independenţa lor, le-am iubit pentru că mă iubeau… Îi admir pe cei care vorbesc atât de frumos despre soţiile lor, despre dragostea care-i uneşte. Am iubit şi eu, cum spuneam… Nu mi-am căutat jumătatea, dragostea vieţii, sufletul pereche. Eram prea ocupat. Munceam prea mult. Şi apoi, aveam o amantă constantă: Profesia… Nu am căutat să mă realizez printr-o dragoste mare… Câţi bărbaţi pot afirma c-au întâlnit dragostea vieţii lor? Unii vorbesc la prezent. Îi înţeleg şi cred că-i mult mai corect. Îndrăgosteala e una, iubirea, cu totul altceva. Iubirea nu-i distracţie şi nici voluptate, ci un angajament statornic şi o devoţiune veşnică. Poemele anglo-saxone, germanice, celte sau franceze au ridicat în slăvi dragostea tânără şi aparent trainică. Toţi cei sensibili au fost atinşi de aceste sentimente crezând cu putere în realitatea lor. Câţi au mai rămas împreună, după ani?…(…) De ce iubim femeile? Pentru că n-avem încotro! Nu putem trăi fără ele, mai exact fără ultima dintre ele. Apoi, lucrurile se transformă, se uită, devin amintiri şi pierim…”…

Una, alta…

Câteva lucruri neştiute mai spun şi închei. La 13 ani, pentru că era dezvoltat şi deja bărbat, Nicolaescu şi-a falsificat buletinul, scriind acolo, în loc de 13 ani, 18. Acest lucru i-a permis să se angajeze ca şofer, după arestarea tatălui său, care a fost opt ani închis. Ca să poată munci şi ţine casa. I se spunea, desigur, fetele erau cele care îl porecliseră astfel, Gladiatorul. Şi, pentru că, deşi nu conştientiza, pe la 8, 9 ani, dar şi mai devreme, ce destin îl aşteaptă, fura de acasă o sticlă de băutură şi o dădea celui de la intrarea în cinematograf, unde, reuşea astfel să stea o zi întreagă, de dimineaţa până seara. Iată cum aprecia el cum era un film bun: „ Şi, dacă mă întreba cineva cum e un anumit film, calculam câte zile m-am gândit eu la acel film. Dacă mă gândeam trei, patru zile, era bun. Dacă mă gândeam mai mult de o săptămână, era excepţional. Dacă în clipa când ieşeam de la cinema, deja mă gândeam la altceva, era clar. Până azi, tot aşa clasific peliculele pe care le văd…”.

Eu, voi, cât timp ne vom gândi la Sergiu Nicolaescu şi, mai ales, la filmele lui?