Norvegia are o Lege a Copilului, din 1981, lege care descrie în detaliu cum dorește societatea norvegiană să se desfășoare relația dintre părinte și copil. În secțiunea 31 a actului normativ în cauză este descris explicit ”dreptul copilului la autodeterminare”. Conform acestui concept, stipulat în lege, părintele este obligat să ia aminte la opinia pruncului, începând chiar cu vârsta de 6 ani (în conformitate cu cele relatate de redactorul de la Deutche Welle, Horațiu Peppine). După ce copilul împlinește 12 ani, acesta va avea dreptul la o ”considerabilă prioritate” în formularea oricărei concluzii referitoare la viața lui.
Pornind de aici, nu pare deloc ieșit din tipare ca un copil de 8 ani, să zicem, nemulțumit de faptul că nu a primit întreaga cantitate de dulciuri – să zicem – sau căruia i-a fost interzisă emisiunea violentă de la televizor, până la momentul în care are lecțiile terminate, să se plângă la școală profesorilor, fără a putea înțelege că-i va fi dor de părinți, atunci când i se va interzice să-i mai vadă. Iar aprecierea făcută, nu este deloc deplasată.
Profesorul universitar Marianne Haslev Skånland a menționat, printre motivele invocate de cei de la Protecția Copilului din Norvegia (CPS) atunci când au luat copiii de la părinți și i-au plasat în familii surogate sau instituții, următoarele situații: hainele curate nu sunt împachetate și așezate cum trebuie în șifonier, psihologii au constatat că mama nu face o omletă bună și nu taie pâine în felii suficient de subțiri, copilul le zâmbește străinilor pe stradă, iar asta înseamnă că nu este atașat de mama sau copilul întoarce fața în mod ciudat atunci când este spălat de tată. În situația în care copilul s-a jucat la școală, mama a fost considerată vinovată pentru dezinteresul celui mic. Dacă mama este foarte mică de înălțime, atunci nu va putea avea grijă de fiică, atunci când aceasta va crește. Dacă bunica a vrut să își îmbrățișeze nepoții, CPS a condamnat asta pentru că ar fi vorba de un atașament deplasat.
În mod evident, din acest punct de vedere, pornind de la realitatea concretă, declarațiile oficiale ale ambasadei Norvegiei, conform cărora se ajunge la scoaterea copiiilor din familie doar atunci când se constată agresiuni fizice asupra acestora, nu par altceva decât informații complet false, menite să acopere o realitate traumatizantă pentru copiiii care cresc convinși că sunt foarte vinovați de au renunțat la ei părinții și i-au dat altor familii. De altfel, chiar unul dintre politicienii norvegieni – Jan Simonsen, fost membru al Parlamentului – critică poziția oficială a Ambasadei Norvegiei la București, cu privire la preluarea de către stat a copiilor familiei Bodnariu, și o descrie ca fiind inexactă și incorectă. Simonsen neagă și faptul că părinții primesc un tratament corect în justiție, susținând că aceștia nu își primesc niciodată copiii înapoi.
Pe de altă parte, chiar Ambasadorul Norvegiei în Lituania, Dag Malmer Halvorsen, a recunoscut că problema copiilor luați de la părinții străini care locuiesc în Norvegia devine o preocupare majoră și în Lituania. „Există o mare problemă de ani de zile în Norvegia pentru că există o incidență mare a sindromului Down în rândul copiilor norvegieni”, a declarat Ambasadorul Norvegiei în Lituania, Dag Malmer Halvorsen, pentru canalul de televiziune norvegian NRK. „Prin urmare, este important ca autoritățile norvegiene să recurgă la aceste soluții pentru a obține copii proaspeți, străini, cum ar fi cei de la lituanieni, pentru a consolida materialul genetic al țării.” (nota traducătorului: cuvintele ambasadorului sunt clare: fresh, foreign children – copii proaspeți, străini).
Iar experiența familiei Bodnariu, pentru care se implică astăzi autoritățile române, este precedată de autoritățile cehe și chiar rusești. La începutul acestui an, Președintele ceh Miloš Zeman a acuzat serviciile norvegiene ca fiind „naziste” pentru că nu au permis unei mame de origine cehă să le vorbească celor doi băieți in limba maternă, drept pentru care copiii au fost „confiscați” de Barnevernet. Autoritățile ruse au atacat și ele Norvegia, pe motivul „confiscării” copiilor din familiile de imigranți ruși din același motiv: folosirea limbii materne în familie.