Amprenta regimului comunist, cu metodele sale de reprimare şi de îngrădire a personalităţii individului, a lăsat urme adânci în mentalitatea poporului nostru.

25-de-ani-de-la-revolutia-romana-istoria-sfarsitului-regimului-ceausist-287907

Poate de aceea, la noi, schimbarea regimului a trebuit să fie una atât de violentă, cu peste o mie de morţi şi răniţi, în timp ce în toate celelalte ţări din Europa de Est trecerea la democraţie s-a făcut relativ paşnic.

Revoluţia Română din decembrie 1989 a venit pe fondul mai multor proteste şi manifestaţii, la început timide, care cereau REFORME. Românii aflau de schimbările din Europa şi cereau la fel.

Frica de Securitate şi dificultăţile economice i-au făcut pe câţiva activişti de frunte ai PCR, în martie 1989, să redacteze o scrisoare deschisă în semn de protest faţă de politica economică a lui Nicolae Ceauşescu („Scrisoarea celor şase”).

Deşi nu şi-a atins scopul, Nicolae Ceauşescu fiind reconfirmat în funcţia de secretar general al partidului în noiembrie 1989, istoricii susţin că această scrisoare a ajutat mult la trezirea poporului demoralizat.

Apatia generală care domnea în România de la începutul anului 1989 avea însă să se transforme, în plină iarnă, într-o revoltă populară de neoprit.

„E un început în tot sfârşitul” – Neculai Constantin Munteanu (jurnalist şi disident anticomunist)

În 17 decembrie, la Timişoara, mii de oameni au ieşit în stradă şi au început să strige „Jos Ceauşescu!” şi „Jos comunismul!”, într-o mişcare protestatară menită să se opună evacuării pastorului László Tökés, opozant cunoscut al regimului.

Enoriaşilor, care au ieşit în stradă încă din 16 decembrie, li s-au alăturat în următoarele zile muncitori şi studenţi de diferite etnii şi confesiuni care au început să cheme oamenii la revoltă. Piaţa Operei din Timişoara a fost ocupată de manifestanţi, iar, de la balcon, s-au auzit îndemnuri la acţiune împotriva dictaturii comuniste. La amiază, clădirea Comitetului judeţean PCR a fost atacată.

Până seara, principalele căi de acces spre centrul oraşului au fost blocate, iar în judeţ a fost declarată starea de necesitate, la ordinul ministrului Apărării Naţionale.

În acea seară, comunismul în România intra pe un drum fără de întoarcere.
„Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”

În zilele care au urmat, sute de muncitori au refuzat să intre în fabrici, înfruntând represiunea structurilor de forţă ale regimului, morţii au fost scoşi pe ascuns din spitale şi aduşi la crematoriul din Bucureşti, în timp ce tinerii continuau să intoneze „Deşteaptă-te, române!” în pieţele din oraş.

În 20 decembrie, Timişoara devenea primul oraş liber din România.

La 21 decembrie, Revoluţia ajunge şi la Bucureşti. Încercarea lui Nicolae Ceauşescu de a dezamorsa situaţia din ţară, prin organizarea unui miting la care au participat zeci de mii de oameni, se transformă într-un fiasco. În timpul discursului său despre realizările revoluţiei socialiste, Ceauşescu este întrerupt de vacarmul pornit în spatele adunării.

Deşi din balconul Comitetului Central al PCR, Ceauşescu propunea mărirea unor retribuţii şi ajutoare sociale, în scurt timp, şi pe străzile din Bucureşti începe să se audă „Jos Ceauşescu” şi „Libertate”. Pentru că mitingul era transmis în direct de televiziune şi radio, vestea mişcării revoluţionare ajunge rapid în cele mai mari oraşe ale ţării: Cluj, Sibiu, Braşov, Arad, etc.

25 de ani de la Revoluţia Română. Istoria sfârşitului regimului ceauşist 809

Amprenta regimului comunist, cu metodele sale de reprimare şi de îngrădire a personalităţii individului, a lăsat urme adânci în mentalitatea poporului nostru.

Poate de aceea, la noi, schimbarea regimului a trebuit să fie una atât de violentă, cu peste o mie de morţi şi răniţi, în timp ce în toate celelalte ţări din Europa de Est trecerea la democraţie s-a făcut relativ paşnic.

Revoluţia Română din decembrie 1989 a venit pe fondul mai multor proteste şi manifestaţii, la început timide, care cereau REFORME. Românii aflau de schimbările din Europa şi cereau la fel.

Frica de Securitate şi dificultăţile economice i-au făcut pe câţiva activişti de frunte ai PCR, în martie 1989, să redacteze o scrisoare deschisă în semn de protest faţă de politica economică a lui Nicolae Ceauşescu („Scrisoarea celor şase”).

Deşi nu şi-a atins scopul, Nicolae Ceauşescu fiind reconfirmat în funcţia de secretar general al partidului în noiembrie 1989, istoricii susţin că această scrisoare a ajutat mult la trezirea poporului demoralizat.

Apatia generală care domnea în România de la începutul anului 1989 avea însă să se transforme, în plină iarnă, într-o revoltă populară de neoprit.

„E un început în tot sfârşitul” – Neculai Constantin Munteanu (jurnalist şi disident anticomunist)

În 17 decembrie, la Timişoara, mii de oameni au ieşit în stradă şi au început să strige „Jos Ceauşescu!” şi „Jos comunismul!”, într-o mişcare protestatară menită să se opună evacuării pastorului László Tökés, opozant cunoscut al regimului.

Enoriaşilor, care au ieşit în stradă încă din 16 decembrie, li s-au alăturat în următoarele zile muncitori şi studenţi de diferite etnii şi confesiuni care au început să cheme oamenii la revoltă. Piaţa Operei din Timişoara a fost ocupată de manifestanţi, iar, de la balcon, s-au auzit îndemnuri la acţiune împotriva dictaturii comuniste. La amiază, clădirea Comitetului judeţean PCR a fost atacată.

Până seara, principalele căi de acces spre centrul oraşului au fost blocate, iar în judeţ a fost declarată starea de necesitate, la ordinul ministrului Apărării Naţionale.

La Timişoara începea Revoluţia. Într-o încercare disperată de înăbuşire a spiritului revoluţionar, Ceauşescu a dat ordin să se deschidă focul asupra protestatarilor. Primii martiri au căzut. Cei mai mulţi dintre ei. Protestatarii care au scăpat cu viaţă au fost bătuţi sau arestaţi.

În acea seară, comunismul în România intra pe un drum fără de întoarcere.
„Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”

În zilele care au urmat, sute de muncitori au refuzat să intre în fabrici, înfruntând represiunea structurilor de forţă ale regimului, morţii au fost scoşi pe ascuns din spitale şi aduşi la crematoriul din Bucureşti, în timp ce tinerii continuau să intoneze „Deşteaptă-te, române!” în pieţele din oraş.

În 20 decembrie, Timişoara devenea primul oraş liber din România.

La 21 decembrie, Revoluţia ajunge şi la Bucureşti. Încercarea lui Nicolae Ceauşescu de a dezamorsa situaţia din ţară, prin organizarea unui miting la care au participat zeci de mii de oameni, se transformă într-un fiasco. În timpul discursului său despre realizările revoluţiei socialiste, Ceauşescu este întrerupt de vacarmul pornit în spatele adunării.

Deşi din balconul Comitetului Central al PCR, Ceauşescu propunea mărirea unor retribuţii şi ajutoare sociale, în scurt timp, şi pe străzile din Bucureşti începe să se audă „Jos Ceauşescu” şi „Libertate”. Pentru că mitingul era transmis în direct de televiziune şi radio, vestea mişcării revoluţionare ajunge rapid în cele mai mari oraşe ale ţării: Cluj, Sibiu, Braşov, Arad, etc.

Încă de la primele ore ale zilei de 22 decembrie, zeci de mii de bucureşteni s-au reîntors în stradă, unde cer demisia dictatorului Ceauşescu. La ora 10, radioul public anunţă instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul României. În mai multe oraşe din ţară se trage cu muniţie de război. Mulţi oameni mor schilodiţi.

La 11.30, Ceauşescu încearcă să se adreseze mulţimii, de la balconul clădirii Comitetului Central al PCR, însă este huiduit.

Înţelegând situaţia dificilă în care se află, cuplul Ceauşescu încearcă să fugă, părăsind clădirea Comitetului Central al PCR cu elicopterul. Trei ore mai târziu, aceştia au fost arestaţi lângă Târgovişte, şi transferaţi la o unitate militară din oraş, în aşteptarea procesului.
22 decembrie 1989 a fost ultima zi a regimului Ceauşescu.
”Fraţilor, am învins! Televiziunea e cu noi!” – Mircea Dinescu
Tot în acea seară, sub presiunea protestatarilor adunaţi la sediul Televiziunii Române, are loc prima şedinţă a Consiliului Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale, care îşi asumă întreaga putere în stat. Scopul: „instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român”.

Primul document al Revoluţiei Române a fost citit de Ion Iliescu.

23 decembrie, cea mai sângeroasă zi
Arestarea cuplului Ceauşescu ar fi trebuit să liniştească spiritele, dar în Bucureşti, ca şi în alte mari oraşe din ţară, ciocnirile dintre trăgătorii ”nevăzuţi” şi militarii sau civilii înarmaţi s-au înteţit, sute de oameni fiind ucişi în schimburile de focuri.
Avalanşa comunicatelor despre aşa-zişii terorişti care trag în popor, despre apa otrăvită şi elicopterele străine care survolează România au semănat panică şi isterie în masă. Cu toate acestea, tot mai mulţi oameni ieşeau în stradă.
Încă din dimineaţa acelei zile, dispozitivele de apărare ale Aeroportului Otopeni au deschis focul asupra militarilor de la Unitatea Militară 0865 Câmpina, ce aparţinea trupelor de Securitate. Convoiul a fost lovit în plin de gloanţe. 22 de militari au fost omorâţi pe loc, iar alţi 6 răniţi grav.
În timp ce în Timişoara era sărbătoare, la Târgovişte, persoane neidentificate deschideau focul asupra unităţii militare unde erau deţinuţi Nicolae şi Elena Ceauşescu.
În 24 decembrie este proclamată Victoria Revoluţiei Române
În dimineaţa următoarei zile, ziua de Crăciun, soţii Ceauşescu sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare, la finalul unui simulacru de proces al Tribunalului Militar Excepţional organizat de CFSN. În aceeaşi zi, în jurul orelor 15.00, cei doi au fost executaţi. Cadavrele lor au fost înmormântate în mare secret la Cimitirul Ghencea, din Bucureşti.
Conform evidenţelor din 2005, întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor, numărul total al celor care au murit în 1989 este de 1.142, al răniţilor, de 3.138, iar al celor reţinuţi, de 760.
Astăzi, pentru al 25-lea an consecutiv, ne întrebăm cu aceeaşi emoţie, frustrare şi speranţă… dacă a meritat jertfa.

„Revoluţia română a spulberat şi limitele singurătăţii mele. M-a scos în stradă. M-a obligat să merg în Piaţa Universităţii, să mă ruşinez de prejudecăţile mele, să mă uit la tinerii care înfruntau acolo gloanţele şi să mă întreb: cum am putut, Doamne, să cred că suntem un popor condamnat să rabde? Cum am putut să cred că tinerii din România n-au nici un ideal? (…) Şi ce frumoase perspective deschisese României revoluţia! Revoluţia noastră însângerată şi pură. Am dat martiri în câteva zile pentru o istorie întreagă, dar n-am avut se pare norocul ca sacrificiul lor să fie înţeles şi respectat…”, sunt cuvintele lucid amare ale maestrului Octavian Paler, publicate în România Liberă, în 25 ianuarie 1990.

Citeste si...  Meteorologii avertizează. 28 de județe vor fi sub cod galben de furtuni şi grindină